Ia mai vezi şi altceva: Patzinakia | Radu Oltean | Medievistica | LastFm

Butoiul lui Diogene

talmeş-balmeş de chestii medievale, îndeletniciri ziliere, filme, (anti-)dacologie până m-am săturat de ea, (anti-)gender studies, (pro-)tabagism, rock psihedelic, progresiv şi alte muzici, la care se mai adaugă şi alte minuni

Sandviş, sandviş şi franţuzoaice cochete
luni, martie 31, 2008

Deşi sandvişu este o specialitate englezească prin însăşi natură şi utilitate, ba chiar şi prin referinţe culturale, francezii se laudă că fac cele mai bune sandvişuri din lume. Trebuie să recunosc că au dreptate. Chiar sunt bune. Şi de aceea, în fiecare zi la slujbă halesc iute la prânz un "sandouitch", cum i se spune pe aici...



Din lene şi din prea multe gânduri în cap rămân de la o zi la alta cu aceleaşi preferinţe şi de aceea comand cel mai des un "jambon-crudités", cu "emmenthal". Uneori mai iau "croc gaulois", alteori "jambon-beurre", alteori altceva... Şi uneori, când sunt întrebat: "Avec ceci?", deşi îmi vine să răspund "avec souci", mai iau şi ceva dulce. Săptămâna trecută am tot luat "pain-chocolat", normal sau "maxi", în funcţie de foamea pe care o aveam în mine. Astăzi, cu capul total în nori, îmi spuneam "Hai că iau jambon-crudités şi maxi pain chocolat şi gata!", dar ajuns dinaintea vânzătoarei (aia care-mi place mie şi cu care flirtez lejer de vreo jumătate de an) văd că-şi făcuse coc. Şi arăta aşa de bine cu părul ridicat, sau mai bine zis cu gâtul liber, din semi-profil, uitându-se la mine zâmbăreaţă de după tejghea, încât m-am pierdut niţeluş cu firea şi am comandat fără să îmi dau seama: "jambon-chocolat"! Râde, râd şi eu, şi mă întreabă dacă chiar vreau aşa ceva. Iar io, ca să salvez situaţia, sau să îmbunătăţesc gluma, zic că da.
No bine, în 5 minute era gata acel "jambon-chocolat". Şi a fost chiar bun.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 5:32 PM, , links to this post

Raport despre starea zilei de astăzi
joi, martie 27, 2008

De dimineaţă am fost singur în fototecă şi, de-al naibii, a trebuit să mă ocup de vreo 3 personaje doritoare de informaţii şi ilustraţii, deşi nu era în atribuţiile mele. Eu nu-s acolo angajat permanent, aşa că ar fi trebuit să încui uşa şi la revedere, numai că gentileţea te mănâncă de viu şi am acceptat să îmi asum responsabilităţile şefei locului (peste tot sunt şefi, mai mici sau mai mari), fie şi numai pentru o zi. Pe urmă, pe la 10 jumate i-am dat afară pe cei 3 disperaţi şi le-am zis să revină după-amiază, iar io m-am dus să văd ce se întâmplă cu expozeul pe care trebuia să îl fac despre Basarabi-Murfatlar.
Am dat peste ceva organizator, am dat peste Sir Şeful, care m-a convocat de urgenţă la şedinţă de cabinet pentru proiectul lui (mâine seară plec iar la Paris şi mă întoc duminică), şi în cele din urmă chestiunea a debutat, cu un public destul de numeros pentru ce mă aşteptam io, la ora 11. Începutul l-a făcut Sir Şeful, care se pare că a călcat astfel pe coada colegei mele doctorande şi vanitoase purtătoare de nume R. Săraca, are şi ea gloriile ei şi ar fi vrut să facă prezentările. Aşa că, după ce a vorbit Sir Şeful m-am uitat cu tot riscul de rigoare la madam şi i-am zis să turuie din gură dacă are ceva de turuit. La urma urmei, Şeful nu e tâmpit şi a socotit chestiunea aceea drept politeţe masculină. M-am adresat, ca la francezi binenţeles, cu formule de politeţe nesfârşite, cum li se cuvine lor şi deloc mie. Şi colega a turuit fericită, într-un mod relativ incontinent, căci îi plăcea mai mult să se audă. Acum e adevărat, pe colega R. nu o iubesc cu nişte sentimente prea înălţătoare. De fapt, mutra ei îmi aduce periodic de motivul idiot pentru care mă aflu acum aici... Aşa că dacă n-o înghit, s-ar cuveni mai bine să nu vorbesc despre ea.
Dar să revin. După blablaul de rigoare, extrem de plictisitor, am reuşit să vorbesc. Şi prima vorbă a fost „Singeţi lumina!”, căci altminteri nu se vedea PowerPointul în cauză. Şi am turuit la rândul meu ceva vreme, după care au urmat comentariile, destul de multe, ceea ce iarăşi m-a surprins. Şi apoi Sir Şeful a dat mare recepţie. Măi să fie, măi să fie! Să vezi domnule ce poate să facă şeful pentru oamenii lui. No, altminteri mâncarea excelentă, tot soiul de franţuzisme la care s-au înfipt imediat calicii. Ceea ce era mai amuzant e că la masă, în timp ce băgau în ei ca sparţii, îl criticau subtil pe Şef. Dar extrem de subtil, să nu simt io, care va să zică omul Şefului, şi să îi torn. Iar din când în când mai trăgeau şi o limbă dulce, din cele care se înfig în posterior, că ce băiat bun e. Genul ăsta de rahaturi mă plictisesc şi enervează întotdeauna, sau mai degrabă îmi stârnesc mila. Şi nefiind io nici pârâtor de felul meu, nici sadic, ca să-i chinuiesc cu prezenţa şi cu precauţiile faţă de un „protejat” al Şefului, m-am întors la treabă, că şi-aşa aveam destulă. Şi uite aşa acum, în seara asta minunată, mai am foarte puţin şi termin de asamblat cartea. Chiar dacă mi-o publică abia la vară, măcar am scăpat de un chin şi îmi respect contractul, că altminteri păţeam penalizări.
Iar concluzia zilei de astăzi: Lumea e la fel de linguşitoare şi perfidă oriunde te duci, fie în Occident, fie în Românica noastră de care ne plângem abitir. Iar linguşitorul e şi laş. Iar io, nefiind mare amatori de asemenea creaturi, îmi dau încă o dată că bine fac că nu mă împrietenesc cu ele, căci prefer, vorba dictonului, un duşman sincer unui prieten prefăcut.
No şe!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:23 PM, , links to this post

O tură prin Saint Benoît - partea 5
marţi, martie 25, 2008

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:27 PM, , links to this post

O tură prin Saint Benoît - partea 4

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:22 PM, , links to this post

O tură prin Saint Benoît - partea 3

Şi-ar mai fi vreo două părţi să vină...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:16 PM, , links to this post

Murfatlar mereu, ubicuu

Se pare că joi voi ţine la Centru ceva prezentare a Basarabi-Murfatlarului, sau Murfatlarului, sau Basarabilor, sau cum vreţi voi. Titlul o să fie "Murfatlar. Un monastère en craie". Dacă Murfatlar se cheamă acum, taman bine, că oricum ăsta e numele adevărat al locului. Şi pentru că în graba în care mă aflu nu am timp să scriu mai multe, o să înşiruiesc câteva poze cu oameni sau locuri. Eu nu apar pentru că eu le făceam.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 5:49 PM, , links to this post

O tură prin Saint Benoît - partea 2

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 4:54 PM, , links to this post

O tură prin Saint Benoît - partea 1
luni, martie 24, 2008

Ieri m-am preumblat în apropiere de Poitiers, la Saint Benoît, ceva orăşel limitrof, şi nu m-am putut abţine să nu fac poze, aşa că acum voi deschide probabil un mic foileton fotografic. Astăzi prima parte, o crosă episcopală...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:55 PM, , links to this post

Africa, Africa ! Ah, ce vis fierbinte !

Spuneam zilele trecute că nu-mi doresc să ajung în America. Adică în Statele Unite, sau Canada. În Mexic mi-ar face plăcere, mai ales în Yucatan, ba chiar şi în Peru. Deh, romantisme adolescentine de care nu scapi nici mort. Pe urmă, în Asia nu vreau să ajung. Nici măcar în Ierusalim, deşi ăsta e visul oricărui bun creştin. Poate că nu-s aşa de bun creştin la urma urmei. De fapt, hai că poate în Asia aş avea chef să mă duc în Mongolia, Tuva şi alte nebunii din acelea cu multe petroglife şi kamenăi babî. În Australia iar nu simt vreo chemare să ajung, iar în Antarctica nici atât. Ce-aş putea face, să mă uit la pinguini şi să deger ca prostul? Polinezia, Melanezia şi Micronezia sunt pline de peşti zburători nocivi, iar China şi India sunt ori prea populate, ori prea împuţite...
Ei bine, dintre toate aceste minunate continente, peninsule şi ţări mie îmi place cel mai mult să rămân în Europa. Ce folos aş avea să plec în altă parte când aici în fiecare sat ai ceva de văzut? Dar dintre toate continentele nu îmi doresc niciodată să ajung în Africa. E cald, e nespălaţi, e malarie, e ţânţari, animale sălbatice fără lesă şi prea multe dictaturi militare. Nu înţeleg ţările africane. Iar ca dovadă, nu înţeleg nici simbioza om – animal – tehnologie.







Ei, am avut şi io ceva de zis pe ziua de astăzi. Credeaţi că va fi cu vreun mesaj subtil?

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 12:59 PM, , links to this post

Patru de la Edi, musai daţi mai departe
duminică, martie 23, 2008

Eddie Neumann e tipul de la Blazzaj. Saxofonistu. Ăla, îl ştiţi voi, dacă aţi ascultat Blazzaj, din „Şase pentru Edi”... Deunăzi o persoană de bine, al cărei anonimat se cuvine să îl respect pentru că a trebuit să mă jur că aşa voi face, şi care nu vrea să apară nici măcar în glume onomastice pe seama lui sau ei în titlu, mi-a semnalat că pârâtul Eddie Neumann, de felul său mare amator şi creator de jazz şi derivate, a revenit pe scena muzicală. Adică scena muzicală românească. Şi mi s-au spus şi poveşti, care sunt oarecum personale, cu flori şi saxofoane. Deh, chestii simpatice, de la persoane simpatice. Esenţialul este că numitul Eddie Neumann, fiind băiat bun şi făinuţ, are pe site-ul domniei sale 4 piese la liber download (intraţi pe music şi apoi pe Eddie Newmann Quartet), pe care vă sfătuiesc să le ascultaţi, că merită.



Nu mă pot pretinde mare critic muzical. Sunt mai degrabă consumator voluntar de jazz, aşa că n-o să vorbesc despre curentele speciei acesteia de muzică, nici despre locul lui Mister Newmann pe scena de jazz internă sau internaţională, nici despre cât de valoros e sau cât de mult sună a Davies sau Gillespie, pentru că nu ştiu nici io. La urma urmei omul cântă fain şi atâta tot. Puţin contează care sunt categoriile de jazz pe care le atinge. Atinge destul de multe, iar pe lângă cele patru piese pe care le veţi găsi pe site mai sunt şi altele, pe care le cunosc sau nu. Una dintre cele cunoscute şi pe care abia aştept să o lanseze mă surprinde extrem de plăcut şi îmi aduce aminte de experimentele de prin anii 90 ale lui Eric Truffaz sau Julien Lourau. Numai conceptual. Altminteri se simte că e numai el, nenea Edi, şi atât.
Dacă v-au plăcut piesele, scrieţi despre ele în blogul personal, în site-uri, unde vreţi. Dacă vreţi, anunţaţi-mă, să trimit mai departe. Ar fi fain să circule în regim de samizdat până când va scoate un album întreg undeva. Iar pentru bucureşteni, vedeţi că pârâtul acţionează în culpă pe acolo. Cică acum puţină vreme putea fi surprins în flagrant delict, cu muştiucul de saxofon în gură, la Art Jazz Cafe, adică la un subsol pe unde întoarce 300, la galeriile Orizont. În mod sigur va putea fi reperat ulterior în alte stabilimente de pierzanie. Eu sper să îl arestez puţin la vară, când mă întorc în ţară.

P.S. Alte câteva piese mai puteţi asculta pe MySpace.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:46 AM, , links to this post

Încălzirea globală în familie, sau în societate...

Iacă-tă-mă-s făcând şi publicitate, dar pe gratis, pentru amici. Acum prima parte, în curând partea a doua. Se face că ieri, sau alaltăieri (cred că ieri, dar nu am memoria bună) a lăsat o domnişoară un mesaj pe blogul acesta, având acelaşi nume de familie ca şi mine şi fiind în căutări genealogice. Se dorea contactată, eu însumi eram curios (moldovenii au familii mari şi nu-şi cunosc chiar toate rudele), aşa că am contactat-o. Nu mare mi-a fost ne-mirarea să aflu că nu facem parte din aceeaşi familie. La urma urmei, în Moldova sfârşitului de secolul al XIX-lea erau probabil mai mulţi Grigore, fiecare va fi fost căsătorit cu o Grigoroaie şi copiii se puteau numi indistinct şi matriarhal „A(l) Grigoroa(i)ei”. Nu suntem aşadar rude, ceea ce nu înseamnă că nu ne putem amuza de coincidenţă.



După câteva discuţii plăcute în Gtalk mi-a comunicat munca ecologistă pe care o depune alături de prieteni, profesori şi alţii. Sau nu neapărat ecologistă, dar în folosul societăţii în orice caz. Eu nu mai sunt ecologist de mult; mi-e frică de ecologiede pe urma unor experienţe neplăcute din liceu, care nu îşi au locul în postingul de azi. Dar de simpatizat simpatizez din plin cu asemenea cauze, căci nici mie nu-mi plac mirosurile ţevilor de eşapament, faptul că vara te coci de căldură ca tâmpitul, că nu mai ninge cum se cuvine de mai mult de un deceniu şi aşa mai departe.
Se pare că scopul lor este de a discuta chestiuni şi probleme, dar – deşi sunt io cârcotaş de obicei – de data asta nu par a fi neapărat discuţii sterile şi plângăcioase. Şi vor ca rezultatul dialogului respectiv să fie o carte. Foarte frumos. Subscriu aşadar la idee, în mod plăcut impresionat, şi scriu despre ea.
Iar site-ul îl puteţi vizita frumuşel aici.

P.S. Al doilea mesaj publicitar în postingul următor, care vine de-ndată.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:44 AM, , links to this post

Una despre Sir Şeful
sîmbătă, martie 22, 2008

N-am practicat niciodată lauda de magiştri, pentru că sună a linguşeală şi îmi repugnă la fel de mult cum îmi repugnă lauda prea insistentă pe care mi-o fac diverse persoane uneori. Mă pun în pielea lor şi, ştiindu-mă că reacţionez circumspect, vreau să-i scutesc pe alţii de un exerciţiu penibil pentru care nu au nici-o vină. Aaaa, că mi-i respect, asta e o chestiune secundă, care mă îndeamnă mai degrabă să vorbesc cu rare prilejuri despre ei şi în general să mă abţin de la comentarii. Şi totuşi, există unele momente în care îmi dau seama că magiştrii sunt, din diferite motive, pe aceeaşi lungime de undă ca şi mine.
Despre magiştrii români nu voi zice nimic astăzi. O să zic numai despre magistrul francez, de neam italian, care m-a impresionat zilele trecute, atunci când i-am citit un articol într-un ziar francez. Ziarul în care apare afacerea este stângist şi asta mă cam enervează, dar în Franţa cam totul e stângist, aşa că trebuie să te conformezi. Vrei, nu vrei, până la urmă mănânci socialism pe pâine în fiecare zi. Să revin însă, deoarece articolul nu este neapărat de stânga sau de dreapta. Nu reprezintă valori politice, ci traume academice.
Sir Şeful se plânge, ca universitar, în acest articolaş de lipsa de maleabilitate a legilor şi de consecinţele nefaste pe care le vor aduce în viitor. Se străduieşte cât se poate de frumos (iar demersul literar este impresionant) să atragă atenţia că disciplinele umaniste nu pot fi măsurate sau făcute competitive prin importarea unor metode barbare din disciplinele reale. Se mai plânge apoi de uniformizarea învăţământului francez şi atrage iarăşi atenţia că aceleaşi discipline umaniste nu pot fi puse în aceeaşi oală cu matematicile şi economia. Trage un semnal de alarmă de felul celor pe care le tot trag şi profii noştri români de câţiva ani încoace, numai că semnalul lui conţine o coordonată pozitivă, descreţitoare de frunţi, umorul. Am râs cu lacrimi la citirea începutului şi sfârşitului. Sunt de-a dreptul geniale. Aplauze la scenă deschisă...
De fapt, care e problema? Până şi profesorii francezi îşi dau seama de scăderea nivelului educaţional şi nu sunt mulţumiţi de performanţele obţinute. Până şi ei îşi dau seama că goana disperată după tehnologie şi după ridicarea acesteia la statut divin produce nişte monştri culturali. Zeul Uzină nu are ce căuta pe plaiurile umaniste, căci metodele lui barbare de cuantificare şi estimare a cantităţii de muncă fac din studenţi nişte mari leneşi şi agramaţi. În disciplinele umaniste ne cam luptăm singuri, fiecare cu sine însuşi, nu unul cu altul.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:04 AM, , links to this post

Ougenweide
vineri, martie 21, 2008

Cică prin 1970 nişte nemţişori s-au apucat să cânte împreună, prin 1971 aveau primul concert şi în 1973 primul album. Ougenweide le zicea pe numele lor şi cochetau cu medievalul, de la instrumente, la versuri şi la scenografie. Am aflat de ei dintr-un articol de-al lui Florin Curta despre Phoenicşii noştri, acum câţiva ani, şi, deşi mare curios de felul meu, i-am căutat destul de târziu, adică abia aseară. Evident că mare medievalitate nu e de capul nemţilor ăştia, căci ei cântă, înainte de toate un prog folk deştept. Motivele pe care le culeg sună mai degrabă a Renaştere şi numai versurile, unele dintre ele rupte din poeme de minnesangeri sau chiar din romane cavalereşti, păstrează ceva din aerul medieval.



Sunt interesanţi, în orice caz, şi sună extrem de bine. Nefericirea face ca să nu găsesc nimic pe net de furat în afară de cinci youtuburi, dar oricum o să fac rost de ei la vară. Vă rog aşadar să nu căutaţi pentru mine de astă dată, căci ar fi prea de tot.
Pentru amatori, aveţi cele cinci youtuburi şi un site foarte fain...
Eu mă pun acum să reascult balada vulpii şi a corbului...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 4:47 PM, , links to this post

O stare de fapt

Nu-i cunosc pe oamenii ăştia. Poate sunt într-adevăr extremişti, deşi am serioase dubii. În orice caz, aceeaşi problemă pe care o au ei o am şi eu. Pentru mine Europa este şi va rămâne o construcţie creştină, care acum se năruie încet-încet, oricât de unită ar părea de dinafară. De asemenea, amicii musulmani din acest oraş în care locuiesc de trei ani sunt într-adevăr violenţi. Singurii arabi liniştiţi şi de treabă pe care i-am găsit erau maroniţi şi cu ei am petrecut anul trecut Crăciunul. Asta ridică multe semne de întrebare.
Iar la urmă o snoavă scurtă. Există o stradă în Poitiers care se numeşte Charles Martel. Ironia a făcut ca acum doi ani să văd un arab zgâindu-se la numele străzii şi întrebându-l pe un albicios francez care îl acompania: "Cine mai e şi ăsta, mă?" Iar francezul a dat din umeri, profund mirat că mai există o personalitate pe care nu o ştie. Grav, destul de grav dacă şi francezii au uitat pentru ce s-au luptat în 732.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:19 AM, , links to this post

Cazul Protopopescu, o banalitate
joi, martie 20, 2008

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:34 AM, , links to this post

„A Man Called Horse” (1970), Elliot Silverstein
miercuri, martie 19, 2008

Nu sunt antiamerican, dar America nu-mi place. Îmi pare rău, dragă G., fiind domnia ta locuitor al acelui continent, că trebuie să citeşti asemenea consideraţii bizare şi extrem de răuvoitoare, dar o să le exprim în relaţie cu un film, cel pe care îl vedeţi din titlu. Un film extrem de cunoscut, pe care nu-l văzusem înainte de noiembrie anul trecut. Îi văzusem numai sequel-ul şi nu mă impresionase, dar ştiind că e celebru, am zis să mi-l cumpăr de pe Amazon. Din peer pressure, probabil... Şi a meritat.



Adică de ce nu îmi place America? Păi, pentru că, necălătorind niciodată în America, o cunosc numai prin intermediul filmelor. Iată o primă constatare care indică cât de subiectivă e opinia mea. Şi totuşi, suntem cu toţii extrem de subiectivi, aşa că puţin contează dacă am dreptate sau nu. America îmi inspiră burgeri, Yahoo, o grăsană cu o doză de Cola light şi un peltic petrolist care mână vaci cu o pălărie mare în cap. Cam asta e America mea. Sincer să fiu, nu vreau să ajung niciodată acolo. Pe urmă, sunt supus părerii general europene că americanul e prost. Din punct de vedere cultural, de fiecare dată când citesc, în propria mea specialitate, cărţi scrise de americani, realizez că sunt într-adevăr proaste. Şi uite aşa generalizez, deşi sunt adeptul individualităţii...



Singura Americă care îmi place este cea a westernurilor, dar nu a westernurilor legănate din şale şi cu limba moale, ca la John Wayne. Am oroare de John Wayne, am oroare de Gary Cooper. Nu suport lălăielile alea. Serios. Nu ştiu de ce. Probabil pentru că îmi inspiră iarăşi o stare de burgeri, Yahoo şi femei grase cu doze de Cola light tolănite pe canapele. Prefer America filmelor făcute de italieni, de englezi, de francezi. Mai mult decât America americanilor. Pare a fi o Americă reală, deşi se dovedeşte a fi de fiecare dată o construcţie europeană.



America este acea gâscă albă plecată de mult de acasă care a inventat găgăitul diferit. Şi pentru acest motiv, toate gâştele cultivate ale bătrânului continent sar în sus la impietatea Lumii Noi.



Filmul acesta, regizat de fapt tot de un american, este despre un englez, mare lord, prins de indieni şi trăitor printre ei. Ce rost are să vă povestesc despre el? Dacă vă interesează, o să îl căutaţi. O să îl găsiţi repede, nu e chiar aşa o mare raritate. E oarecum liric, dar nu e răsuflat precum cărţile lui Castaneda. Nu teoretizează nimic, numai observă. Uneori e prea tehnic, indienii sunt prea adevăraţi, prea documentaţi, dar asta e o boală care trece. Îmi place iarăşi America descoperită cu ochii mei europeni. Până la urmă, exerciţiul meu cultural este tradiţionalist, rece şi extrem de neprimitor. Spre deosebire de cel al Americii, mereu deschisă către nou. Către acel nou pe care io îl identific ca „prostii”.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:32 PM, , links to this post

Earth Hour 2008 - 29 martie, 20:00-21:00!
marţi, martie 18, 2008

Dacă tot am fost rugat de dimineaţă şi am şi promis, atunci să mă ţin de cuvânt:



Programul "Ora Pamantului" a fost initiat in 2007 in Sydney, Australia de catre World Wide Found for Nature, iar in 2008 va fii un eveniment global.

Orase din toata lumea se vor alatura pentru a stinge luminile timp de o ora simbolizand astfel participarea lor la cautarea solutiilor care sa previna schimbarile climatice.
- Luminile vor fi stinse in cladiri simbolice, sediile companiilor, restaurante etc.
- Fiecare dintre noi poate marca acest eveniment prin stingerea luminilor si chiar schimbarea becurilor incandescente cu cele eficiente energetic (becurile fluorescente).

Ora Pamantului va transmite un semnal puternic ca oamenii din intreaga lume sunt ingrijorati si totodata pregatiti de a lua atitudine impotriva poluarii si a schimbarilor climatice si asteapta ca liderii lor sa ia actiuni inainte de a fi prea tarziu.



Din păcate, la ora aceea nu voi putea stinge lumina, pentru că trebuie să iau masa la o sindrofie pariziană cu nenumăraţi mari savanţi cărora o manifestare ecologistă nu ştiu cât de logică li s-ar părea. Dar acasă la Poitiers lumina va fi stinsă. Măcar atât.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:13 PM, , links to this post

Există cumani sau pecenegi în prezent ?
luni, martie 17, 2008

Iar acum plec în oraş să trag o bere...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:26 PM, , links to this post

Kodak Moments
duminică, martie 16, 2008

Ieri trebuia să mă întâlnesc cu cineva la piciorul dealului mare din oraş pe la ora 3 şi am plecat pe jos, de unde locuiesc, către locul cu pricina. Poitiers-ul, ca de obicei, pustiu... Cel mult două babe care plimbau creanga şi un punker însoţit de veşnicul câine de pripas. Şi ajung aşadar la râu, pe care îl numesc în grai neaoş, românesc, Cleanul, şi trec Cleanul şi când mergeam io pe pod ca oamenii, deodată mă pune Necuratul să mă uit mai departe, într-un parc din apropiere, la vreo 2-300 metri distanţă. Ce să vezi nene, mi se părea mie că visez, iar pentru a verifica mi-am zis să scot aparatul foto din dotare. Kodak moments, the best ones!



Ei, după cum vedeţi, în parc era o pereche de chiloţei. Dacă măriţi imaginea, o să îi vedeţi cum se cuvine... Şi am rămas şocat! Aaaa, nu vă gândiţi că sunt genul moralist care să urle sus şi tare că "vai", această nesimţire impietează la sănătatea publică morală sau mentală. Nu domnle, mie îmi plac chiloţeii de damă, mai ales când lasă să se întrevadă şi un posterior plăcut. Nu îmi plac chiloţii în sine, căci nu pot dezvolta pasiuni sexuale pentru obiecte lipsite de sens, ci femeile, ca orice bărbat. Nu, şocat nu am fost nici pentru că chiloţeii erau nasoi. Erau cât se poate de plăcuţi; e drept, combinaţia culorilor de pe ei nu era cea mai fericită şi de la depărtare aveam impresia că sunt... căcănii. Nu, nici asta m-a şocat. M-a şocat că afară era burniţă, o temperatură de 8-9 grade şi tanti din poză n-avea nici pe dracu! Şi când mă gândesc cum mi se plângeau dintotdeauna iubitele că: "eu nu mă pot aşeza aici, că răcesc la ovare!"
Ei bine, tanti franţuzoaica n-are nici pe naiba. Zâua bună, drag popor!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:20 AM, , links to this post

Din nou minuni epigrafice recente
sîmbătă, martie 15, 2008

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:58 PM, , links to this post

Victor Petroff's "Unfashionable" Balkan Nationalism

Pe agenda mea de lucru încep cu greu să se bifeze sau să dispară tot felul de puncte. Încep să mai văd şi capătul, pe care îl preconizez cândva prin prima jumătate a lui aprilie, când o să pot intra - în sfârşit şi din nou - pe redactarea tezei de doctorat. Dar până una-alta, cum în viaţa mea nu se întâmplă mare lucru din lipsă de timp, mai bine vă dau un articol excelent care ne foloseşte tuturor, atâta vreme cât încercăm să fim sinceri unii cu alţii. Pentru cine nu ştie englezeşte, îmi pare rău...

"Unfashionable" Balkan Nationalism?
Victor Petroff

The Balkan nations share more things than they would like to admit. The fates of the nations in the supposed “powder-keg” of Europe are closely intertwined, not least through myths and cultures – Krali Marko is a hero for Serbians, Bulgarians, Macedonians; slivovica has its counterpart in rakia or raki…and of course minorities get left on the “wrong” side of the border. What the Second World War managed to achieve in Central Europe with more or less ethnically homogenous states (there are a few exceptions of course) being created thanks to a genocidal policy and mass movements both East and West in the last months of the war, it didn’t do in the region between the Black and Adriatic seas.
What runs through the mentality of the region is also, thus, nationalism. When cultures are closer than they want to admit, they accentuate the traits that are unique to them and adopt a neurotic defensive reaction – a term once used by a historian to describe Irish political culture – against their neighbours. However, as the recent example in Serbia and Kosovo shows, the problem always stems from an uneasy domestic situation. The history of the Balkans is actually littered with some surprising tolerance of minorities – Tito’s Yugoslavia was a good example; Mazower paints a picture of a heterogeneous but prosperous Salonica in his City Of Ghosts; Bulgaria saved its Jews from the Holocaust.
Yet the nineties and the first years of the 21st Century have seen the same conflicts arise again. After the horrors of the civil wars in the former Yugoslavia, many things remained unsolved – Kosovo’s independence and the consequences for the diminishing, shrinking Serbian republic; the status of the Former Yugoslav Republic Of Macedonia, poised precariously between a true independence, claims to its name by Greeks and conflicts over history with Bulgaria; and the root cause of all this – nationalism of the peculiar Balkan variety.

Continuarea aici.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:40 PM, , links to this post

Clondirul lui Mikloş
joi, martie 13, 2008

Oraşul avea o piaţă mare, pătrăţoasă, înconjurată de case cu acoperişuri în două ape, toate ordonate minuţios. Fiecare casă avea hornul ei, la fel de pătrăţos, cu cărămizile ordonate şi ele într-o simetrie obositoare. Frumuseţea era pe aici lipsa urâţeniei, iar fericirea nu mai era; plecase. Prin Piaţa Mare a oraşului, cu casele ei în două ape şi cu acoperişurile puse-n rând ca un batalion de ţigle se plimba numai lipsa durerii, într-o sterilă şi nemţească organizare a spaţiului. Aici veneau soldaţii la paradă şi ferecau între rândurile lor duble de infanterişti câte două laturi ale pieţii. Dragonii mândri îmbrăcaţi în roşu se puneau de-a celelalte două laturi. Şi pe urmă se porneau în formaţii, mai pătrate, mai rotunde, ovale sau triunghiulare, care de care mai geometrizate, ordonate, ca la armată, numai bine să placă ochiului de sas organizat. Un oraş în care totul era la locul lui, după tipicul nemţesc. Nimic nu era în plus, iar dacă ceva va fi fost în plus, atunci sigur i s-ar fi găsit şi lui o întrebuinţare. Cam aşa a fost şi cu statuia fercheşă a lui Roland. Numai Bunul Dumnezeu ştie când vor fi auzit saşii de Roland, tot el ştie probabil dacă vreunul dintre saşi va fi citit Cântarea eroului, şi în ce limbă o vor fi aflat. Cert este că pe vremuri exista în Piaţa Mare o statuie a lui Roland. Şi ca toate statuile, s-a stricat. Au fost multe ploi care-au ros-o, au fost mulţi ticăloşi care au dat cu pietre în ea (nu saşii, ci străinii). Au fost multe de îndurat pentru o sărmană statuie, sau poate sasului pur şi simplu nu i-a mai plăcut. Îi trecuse vremea, îi apusese moda. Ei, şi atunci, pe la 1550, când saşii se credeau liberi şi scăpătaţi, au strâns vreo două sute şi ceva de florini şi au dat poruncă unuia Onofrei să facă altă statuie, tot a lui Roland, dar nouă, din gresie frumoasă şi lucitoare. Şi Onofrei a făcut-o, cum ziceam, dar şi asta s-a stricat. Sau poate nici asta nu le-a mai plăcut saşilor. Sau poate nici ea nu mai era la modă. Şi peste vreo sută de ani au făcut alta, şi au pus-o tot pe locul celor două vechi.

Tot în piaţa asta, lângă statuia lui Roland, îi tăiaseră în urmă cu douăzeci şi ceva de ani capul lui Sachs von Harteneck. Pfii, ce frumos a fost atunci! Să vezi cum şedeau ostaşii ca la paradă. Şi venise toată lumea la privit. Şi făcuseră un eşafod mare, mare de tot. Şi când te gândeşti că în urmă cu alţi cinci ani, când îl făcuse craiul Leopold cavaler pe Harteneck ăsta, câţi nu îl pizmuiseră... Probabil cam tot atâţi câţi şedeau la privit în jurul pieţii. Şi să vezi, cinstite băutor, cum a ridicat dragonul sabia, şi cum tremura spinarea lui Harteneck, şi cum i se prelingeau în barbă stropii de sudoare şi picurau unii după alţii în pământ! Pfiii, serios acum, fără şagă, şi era atâta lume în Piaţa Mare câtă n-ai văzut domnia ta în veci de veci!

- Aşa o fi, cinstite hangiu, aşa o fi.
- Hehe, dar nici că ţi-ar păsa! Ştii oare domnia ta că din ziua aceea şi până astăzi nimănui nu i s-o mai tăiat capul pe la noi?
- Nu ştiu, de unde oare-ar fi să ştiu? Că doar vin de departe...
- Dar pe-acolo de pe unde vii domnia ta, pe-acolo prin depărtări, ai mai văzut să-i fi tăiat cuiva capul? Sau ai mai auzit măcar?
- N-am văzut, niciodată n-am văzut. Dar de auzit am mai auzit. Şi cum e?
- Păi mai întâi ridică spada. Şi-apoi ţinteşte cu spada-n ceafa aceluia.
- Cine ţinteşte?
- Călăul, cum cine? Călăul, cel mascat...
- Păi nu spuneai că era un dragon din cei fercheşi, cu straie roşii şi cu spadă la brâu?
- Ei, m-oi fi încurcat şi eu, cine le ştie pe toate? O fi fost dragon călăul, că nu mai ţin minte, fiindcă eram şi eu tânăr pe atunci, şi nici măcar nu prinsesem loc în faţă, aşa de mare era îmbulzeala.
- No bine, zise Mikloş, zi-i inainte. Şi mai luă o gură de bere, mai apucă un codru de pâine cu care întinse în zeama din blid. Mai zi, mai zi, şi ce se întâmplă după ce ţinteşte?
- Păi îi zboară capul atunci. I-l taie, şi se desprinde de pe gât ca şi cum ai tăia un dovleac în două. Şi se vede carnea cea roşie.
- Şi sânge, ţâşneşte mult sânge? zise Mikloş şi mai luă o gură de pâine.
- Sare sânge ca dintr-un izvor, ţâşneşte sângele – cum să zic – la fel cum sare glonţul din puşcă.
- Sare, sigur că sare. Şi pe urmă ce se întâmplă? Cu trupul ce se mai petrece?
- Cu trupul, Doamne ajută, se întâmplă multe drăcării...
- Se zbate, nu? se zbate singur, şi sare şi el în sus – aşa – bezmetic.
- Sare, sare, cum să nu sară! Dar domnia ta de unde le ştii? Te pomeneşti că ai mai fost la alte descăpăţânări! Păi nu ziceai că n-ai văzut nici-una?

continuarea în Patzinakia, secţiunea de poveşti...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:07 PM, , links to this post

Laie de mulţumiri şi îndatorări
marţi, martie 11, 2008

Perioadă de mari frământări, de tot soiul. În trei zile s-au întâmplat mai multe decât se puteau întâmpla în trei luni şi am presimţire că restul săptămânii va fi la fel de concentrat, dar în alte domenii. Treabă şi mai multă la slujbă, un ritm contra cronomentru care ieri seară m-a epuizat complet. Astăzi am terminat o parte. În seara asta răsuflu, uitându-mă la un film, iar mâine iar pe cai până târziu în noapte. Pe urmă, pricină de mari dezamăgiri, poate chiar scârbă, dar despre asta nu are rost să vorbesc, că vă plictisesc aiurea şi pe de altă parte aş risca să arunc cu noroi în prea mulţi oameni, unii dintre ei publici.
Ce să fac atunci?
Cred că o să scriu în seara asta numai mulţumiri, iar redactarea unui text cu sens o las pe mâine.
Mulţumesc mai întâi lui Npunctc, care mi-a şi paraşutat în adresa de Gmail un potop de mailuri cu piese Delirium. Pe urmă mulţumesc Croisantului, care mi-a paraşutat şi ea astăzi în mail, fără să ne cunoaştem în prealabil, Harmonium (ceva trupă de prog canadian din câte înţeleg) "L'exil". Vedeţi domnle câtă lume bună se învârte în coadă de dragul meu? Păi să nu mă simt singur buricul târgului?
Ca răsplată din parte-mi, o să închei postingul din seara asta cu două bunătăţi. Mai întâi, vedeţi că pe site-ul Camel se află încă la liber download o piesă foarte mişto din 2002 ("After All These Years"), care nu aduce a delirul jazzy de la finele carierei lor din 1980, ci a piesele de la început, ba puţin chiar şi a Mark Knopffler. Bassul sună însă trist, s-a cam dus de mult; dacă am mâine seară timp, poate ascult "The Snow Goose".
Apoi, am aflat acum câteva minute de existenţa unei trupe ciudate, de psihedelic mexican, din 1970-1974, La Revolucion de Emiliano Zapata. Ia ascultaţi you tube-ul de mai jos. Nu sună fenomenal, dar nici rău:

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:57 PM, , links to this post

Ce putea să se cânte la San Remo în 1972
sîmbătă, martie 08, 2008

Stare de disperare. Ieri noapte, dintr-o trupă de prog italian într-alta, am dat în nebunie cu o piesă pe care o aud pentru prima oară. Rog publicul să mă scuze petru reproducerea consecutivă a două chestiuni similare. Iată despre ce e vorba:



Vreau neapărat cele trei albume ale oamenilor ăştia, că dacă nu intru nu în Delirium, ci în tremens! Pe huburi nu pot intra. Pe torrenţi nu găsesc nimic. Cine mă poate agiuta! Mă închin la picioarele nenumite ale aceluia cu adânc respect, ca un adevărat profitor ce sunt.
1971 - Dolce acqua
1972 - Lo scemo e il villaggio
1974 - Delirium III (Viaggio negli arcipelaghi del tempo)
Celelqlte chestii nu cred că prezintă interes, căci sunt reveniri nostqlgice de bătrâneţe.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 4:11 PM, , links to this post

Un cântic pe zi: Osanna, "Money"

Trupă de italieni, de prin anii 70, mai ciudaţi, uneori mai hard şi alteori mai floydieni decât Banco del Mutuo Soccorso sau Premiata Forneria Marconi, care sunt favoriţii mei la prog italian. Dar în seara asta mi s-a făcut chef de altceva şi Osanna erau numai buni:

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:02 AM, , links to this post

Intermezzo
vineri, martie 07, 2008

Fac si io pauza de masa, mananc sandwichul, citesc ziarul. Ce imi vad ochii?
Ca Regele e in topul de popularitate clasat dupa Gigi Becali.
Ma simt mai mult decat insultat. Natie de cacat.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:02 PM, , links to this post

Macunaima (1969), Joaquim Pedro de Andrade
joi, martie 06, 2008

Am descoperit un film excelent. Serios! Macunaima! Nu ştiam nimic despre el, iar din cinematograful brazilian văzusem cu totul alte chestii, faine şi acelea, dar nu chiar aşa de mişto. Recomand filmul ăsta cu căldură tuturor. E un amestec de teatru, roman picaresc, musica populera brasileira, totul scăldat într-un scenariu simplificator, extrem de epic, care se întinde, întocmai ca un roman baroc, de la naşterea şi până la moartea personajului
Pe scurt, ca să incit la vederea lui, Macunaima este un negru născut dintr-o mamă indiancă, cu doi fraţi: unul metis şi altul negru, şi trăiesc cu toţii în jungla braziliană, într-un univers izolat, unde numai fratele lui negru are o femeie. Macunaima este urât, hidos, dar când soţia fratelui îi dă o ţigară de marijuana se transformă în cel mai frumos prinţ, alb şi blond. Va începe atunci o incursiune într-o lume de poveşti aborigene, cu căpcăuni care îşi mănâncă carnea, totul asezonat cu un umor fenomenal, uneori extrem de vulgar, dar care se leagă de momentul plecării la oraş. Acolo Macunaima se cuplează cu războinică de guerrilă, care îi face un copil, şi copilul e tot Macunaima, dar în ipostaza lui de negru. Iar femeia războinică guerrilistă explodează împreună cu copilul şi Macunaima este aruncat într-o Roată a Sorţii din care iese, spre deosebire de personajele romanelor picareşti în mod onorabil. Moartea lui violentă şi ascunsă, ucis de frumoasa vrăjitoare subacvatică, este punctată de o melodie patriotică şi Macunaima devine brusc din erou popular un erou al poporului. Vedeţi filmul ăsta, este una dintre cele mai bune glume pe care le-am întâlnit.
Mai jos o sumedenie de capturi:

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 11:41 PM, , links to this post

Baza lui Peşte

Prima zi întors la slujbă. Caruselul a început. Phii, ce plăcere! Până acum apucasem şi eu să citesc, să fişez, să scriu la cele câteva articole începute şi la teză, de acu încolo indexul şi baza de date ale lui mister G. De dimineaţa de la 9 până seara la 5. Şi în acelaşi timp se presupune că trebuie să-mi fac şi treaba de doctorat. Zău că mă simt ca un student la seral!
Baza lui mister G. nu e aşa de nasoală, problema e că e gândită de un filolog, făcută de un calculatorist şi plătită de o editură, ceea ce face ca filologul să nu ştie să se exprime cum trebuie, calculatoristul să nu înţeleagă ce vrea filologul, iar editura să dea cât mai puţini bani. Mai întâi de toate, nu ştiu cum picioarele mele au dat ăştia 15.000 de euro pe o chestie care nici măcar interfaţă grafică plăcută nu are. Arată ca curu... să mă iertaţi! Nu pot să reproduc poze, căci am semnat contract de confidenţialitate.
E o bază de date. Înregistrează fişe, adică e un fel de punct de pornire al unui mare dicţionar al tuturor traducerilor franţuzeşti medievale. Tre să scrie omul fişă despre fiecare text, versiune şi manuscris în parte. Să scrie bibliografia pe rând la toate astea, apoi să descrie textul, să zică prin ce se deosebeşte o versiune de alta şi dacă manuscrisul X are iniţiale aurite sau majuscule înflorate. Ca instrument de lucru, o dată ce va fi terminată, va fi una dintre cele mai vânturate cărţi de prin biblioteci. Iar mister G., Sir Şeful meu, mi-a promis că-mi apare şi mie numele pe copertă. Apăi măcar atâta lucru se cuvenea, la cât înnebunesc cu baza lor.
Trebuie acum să fiu administrator şi să împart fiecărui autor fişa pe care o are de scris. Dar meniul derulant al bazei nu e făcut key-sensitive, adică să apăs io litera C şi să mă ducă la C. Nuuuu, trebuie să mergem ca cretinii, parcurgând toate fişele, care sunt vreo 3500 pe puţin, până dau de fişa care îmi trebuie. Abia atunci o selectez şi i-o dau omului. Şi pe urmă, cei care deja au primit conturi, parole şi fişe au şi început să-mi scrie că "eu nu înţeleg cum funcţionează programul". Da ce mama dumitale ai, nene, de nu pricepi cum funcţionează? De ce trebuie să mă întrebi pe mine când ai un manual de utilizare de 20 de pagini, printat şi făcut frumos cadou prin poştă! În manualul acela i se arată filologului idiot cu print-screenuri ce are de făcut. Nu, săracul tot nu pricepe.
Pe bune că nu înţeleg cum nu te poţi adapta. Sau cel mai probabil sunt io intolerant.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:34 PM,