Cuibul salamandrelor (1976)
vineri, februarie 29, 2008
Industria românească naţional-comunistă era cea mai tare din lume, astfel că atunci când un complot americano-imperialist a pus la cale distrugerea rezervelor de ţiţei din Maroc, pentru a le stăpâni, dar şi arde în acelaşi timp (o serie de detalii chimice mi-au scăpat cu siguranţă), marocanii, care făceau toţi facultăţile de profil din România, au chemat o echipă de români, compusă din Gheorghe Dinică (şeful), Florin Piersic (iubăreţul), Jean Constantin (rromul umorizant), Mircea Diaconu (copilul cu şapte clase dar deştept foc), care să stingă focul.
Românii ajung în maroc, se plimbă cu cămila şi they save the day… În regia lui Mircea Drăgan, care a reuşit astfel să îşi plimbe nevasta, copilul, sau eventual amanta, prin pustia sahariană…
Îndrăgostit de o italiancă cu tată englez care cânta pentru un american într-un bar marocan, Piersic divulgă planurile salamandrelor, dar americanul, deşi imperialist, este pătruns de spiritul şi iubirea pentru pace. Ca dovadă suplimentară, el poartă numele de Carter. « Totul depinde de sincronizarea loviturilor », ne spune Dinică, alias salamandrul şef.
În urma unor sacrificii hiper-dimensionate, când Mircea Diaconu cade de pe macara în capul lui Florin Piersic, spărgându-i acestuia capul, sunt chemate de la Bucureşti misterioasele turboreactoare, minune a tehnicii moderne, cu ajutorul cărora va fi stins în cele din urmă focul. Turboreactoarele româneşti, singurele capabile de a împlini acest ţel şi această năzuinţă nobilă anti-imperialistă.
Gata, românii au salvat industria marocană. Continuarea în filmul următor, când Piersic va fi furat de serviciile secrete americane pentru a stoarce de la el secretul sporului nemaivăzut al economiei socialiste.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:22 PM,
, links to this post
Fetiş cu hârciogi
În loc de bună-dimineaţa, un cadou pentru amatorii de pornografie cabalină care îmi vizitează veşnic blogul. Poate vor să schimbe mai schimbe din când în când specia şi să mute fetişul. De asemenea, cu dedicaţie specială de la nunul mare pentru Phenobarbiedoll:
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:03 AM,
, links to this post
Plastic People of the Universe
joi, februarie 28, 2008
Trupă mare, poate cea mai mare din Europa centrală, anti-comunistă, anti-rusă, filo-occidentală şi tot ce altceva mai vreţi, cu accente de experimental, uşor către psihedelic, înnebuniţi şi înnebunită de, după şi cu Frank Zappa, mai ales că numele şi l-au ales de la una dintre piesele aceluia, şi înainte de toate cehi. S-au format după primăvara de la Praga şi au făcut de câteva ori puşcărie politică. Autorităţile nu au reuşit să îi dizolve, oricât s-au străduit. Pentru alte date aveţi la dispoziţie netul.
Io m-am apucat să îi ascult acum vreo doi ani, când am intrat, fiind în vizită în România, pe nişte huburi ceheşti. Sună foarte bine, e un amestec coerent, găseşti tot ce vrei, numai versurile de le-ai pricepe. Merită să îi asculţi şi dacă nu ştii o boabă de cehească. Ia căutaţi. Iar dacă nu găsiţi nicicum, spuneţi-mi mie că vreţi; am adunat eu vreo 9 albume şi concerte. Mai ales din cele vechi.
Mai jos aveţi şi un You Tube, spre zgândărirea poftei melomane:
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 4:51 PM,
, links to this post
Vine primăvara şi nu m-am prins eu?
Text o să scriu şi mâine. În noaptea asta numai nişte poze:
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:55 AM,
, links to this post
Iar socialişti şi puţină muzikie
marţi, februarie 26, 2008
Încă una şi nu mai insist. Asta s-a petrecut cică ieri; io abia azi dimineaţă am văzut-o! Ce treabă are şcoala cu politica?
Iar pentru împătimiţii de muzikie bună, intraţi aici şi copiaţi-vă nişte înregistrări ale lui Marek Grechuta, mare exponent al curentului de poezie cântată din Polonia, prin anii 70. Merită, serios, e o muzică excelentă, nu vă inhibaţi că auziţi şi cuvântul "poezie"... Mi le-a pasat un amic polonez de dimineaţă şi nu ştiu cât timp vor mai rămâne în rapid share...
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 12:04 PM,
, links to this post
Pour VLADIMIR AGRIGOROAEI de la part de P. M.
Mama lor de socialişti! Adică cum vine asta? Unu la mână, adresa mea de mail, încredinţată universităţii sub semnătură, atât din partea lor cât şi din partea mea, nu trebuie să fie umplută cu toate rahaturilor lor politizate. Când am completat actul acela, universitatea se angaja să nu îmi trimită decât mailuri extrem de importante, ori, uite că mă abonează automat la toţi tâmpiţii! Când cu grevele, în fiecare an câteva luni întregi toţi cretinii îşi varsă năduful politic în adresa mea de mail şi nu poţi să te dezabonezi de la mailing list, poţi să îl dai de mii de ori în spam că tot primeşti aceeaşi măgăoaie...
Doi la mână, de ce să susţin aşa minunăţie de platformă program: platforma de reforme 3D? Da ce, sunt prost? N-am minte? Care va să zică, vor să construiască un stadion, sală de sport, dans şi concert laolaltă, ca să se distreze studenţii, şi asta binenţeles pe spinarea mea, care am salariu de la statul francez şi plătesc impozite. De ce să plătesc şi mai multe impozite, ca să construiască ei alte săli de sport? Ca să dea din cur studenţii pe ritmuri de „liberté, égalité, fraternité”? De ce naiba nu încurajează înfiinţarea unor instituţii de învăţământ private, unor biblioteci private, a unor organizaţii care să se ocupe cum au ele chef de amuzarea tinerilor şi universitatea să îşi aibă autonomia şi să îşi vadă de treburile ei universitare. Io nu ţin minte ca printre marile probleme ale Universităţii Bucureşti să fi fost construirea unei noi săli de sport, unde să vină studenţii şi să danseze? Ce naiba!? Şi-apoi uite ce mai zice musiu ăsta care îmi scrie la mailu colectiv: că primăria trebuie să gireze automat pentru casa pe care şi-o închiriază studenţii! Adică cum, adică primăria să rişte plata cine ştie cărui falit care nu a avut chef să dea banii, sau tot primăria să răspundă pentru eventualele distrugeri pe care le-a produs musiu studentul? Şi care va să zică chestiile astea să fie acoperite cu ce bani? Cu bani din impozitul care mi se ia mie? Adică nu mi-ajunge că mi se mulg vreo 500 de euro din salariu? Musiu ăsta vrea să mă mulgă şi mai tare? Şi pentru asta mă invită ceremonios să stau cu antifa-ii lui peşte în parc şi să ţin pancarte?
Ia mai du-te domnule M. în aia ştii tu cui! Şi poate nu te mai întorci! Iar voi, cei care citiţi asta, ştiţi de ce nu am scris în franţuzeşte? Ca să nu fiu considerat „fascist” domnle, căci ori eşti cu ei, ori împotriva lor. Cale de mijloc zău că n-ai!
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:54 AM,
, links to this post
Patricia Nedelea
luni, februarie 25, 2008
Ceva prietena de-a Anei...
Vidiourile sunt puse pe net acum vreun an, numai ca eu abia astazi le-am vazut.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:35 PM,
, links to this post
CICFM #3
A. Funcţia inscripţiei: apotropaică (se prea poate), magică, rituală, onirică, poetică, artistică.
B. Localizare:Perete exterior al unei case din Place de la Liberté, colţ cu Rue de la Chaîne, Poitiers, în apropierea centrului de studii medievale. Subsemnatul trecea pe acolo în drum spre autobuz şi, pentru că avea aparatul în buzunar, a făcut poza. Precizări suplimentare: este chiar la intrarea în domiciliul unui măreţ antifa, din specia celor care plimbă câini prin oraş, ei cu creastă văpsită, câinii cu laţe, şi nu strâng fecalele, căci nu sunt numai antifa, ci şi pancări...
C. Suport şi dimensiuni: Păi v-am zis, era un perete văpsit, fără creastă. Inscripţia e grafitată în cărbune, care va să zică un creion cu mină groasă...
D. Transcriere: DON'T BE AFRAID BY THE GHOST
E. Traducere: "Să nu-ţi fie frică de Fantomă"
F. Remarci paleo- şi neografice: Ultimul cuvânt pare a fi o semnătură, datorită formei speciale a literelor. De altminteri, ultimele trei cuvinte sunt uşor disproporţionate şi nu tocmai bine dimensionate în comparaţie cu restul grafitului...
G. Remarci lingvistice şi literare: Ei, aici începe circul... Francezul nu ştie limbi străine şi atunci inscripţia, lesne traductibilă ca având ultimele trei cuvinte pe post de semnătură, poate fi de fapt o greşeală. Francezul ar fi putut dori să spună "Don't be afraid of the ghost", dar riscul unei traduceri secvenţiale din propria limbă l-a prins în capcana trufaşă a prepoziţiilor străine. Asta îmi aduce aminte de o poveste pe care am auzit-o anul trecut, cu un grup din Poitiers plecat în Anglia să participe la o conferinţă şi cu o franţuzoaică, mândră şi foarte conştientă de propria ei superioritate, care a vorbit în engleză, nu a priceput nimeni o iotă din bălmăjeala ei, după care, la sfârşit, când i s-a spus că nimeni nu a priceput, a răspuns în franţuzeşte că e mândră de acest fapt: pentru ea nimeni nu pricepuse IDEILE ei, nu CUVINTELE care îi ieşeau din gură.
H. Sursele inscripţiei: Muzica dubbbbb, hausssss, hiphop şi altele inoculate pe cale ORL...
I. Comentariu istoric şi datare: Franţa socialistă, oraşul socialist Poitiers, în anul 2008 e.n. (pe aici nu prea ştie nimeni de Christos).
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 2:40 PM,
, links to this post
Umbra lui Iancu la Turda
duminică, februarie 24, 2008
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 11:10 PM,
, links to this post
O snoavă
De câteva zile am scris numai despre muzici. Astăzi îmi propun să nu mai scriu nimic muzical, şi poate mâine la fel. Dar ca să nu spuneţi că nu împart dintre bunătăţile descoperite între timp, ascultaţi chestia asta sau chestia astalaltă. Sunt faine amândouă...
O să povestesc mai degrabă o snoavă din perioada Revelionului, deşi minunăţia asta s-a petrecut cu mai bine de o lună şi jumătate în urmă. Prin decembrie am terminat cu slujba la Poitiers şi intrasem în concediu, prilej cu care am şters-o mai întâi la Budapesta şi apoi la Oradea, moment în care am postat nişte poze în blog. Până acum, chestii cunoscute. Descinderea la Cluj a avut loc seara spre noapte, când A., soră-mea după suflet şi nu sânge, m-a aşteptat la gară şi m-a cules într-o minunată garsonieră, la un etaj prea înalt pentru cheful meu de a urca scări de bloc. De la Cluj am plecat la Bacău, iar de la Bacău m-am întors invariabil la Cluj, pentru a petrece minunata noapte dintre ani.
Noaptea dintre ani am petrecut-o la Dej în trei: eu, A. şi o altă A., care a venit special în preziua evenimentului cu gând să plece în 1 ianuarie, dimineaţa, cu primul tren, căci avea treabă. Ei, aşa e cu actriţele, domnle, sunt persoane ocupate, nu glumă. Zis şi făcut... De dimineaţă am filmat Indiana Jones. Dimineaţa a fost care va să zică ocupată. La prânz am încercat să mâncăm, numai că minunata casă de la Dej în care ne făcuserăm sălaş era pină de praf, jeg şi şoareci. Înainte de a mânca am încercat să dereticăm. Am renunţat repede şi am spălat numai 3 furculiţe, 3 cuţite, 3 farfurii şi o tigaie. Apoi am mâncat. Am vrut să cumpărăm şampanie, dar nu am mai găsit deschis. Am zis că dăm cu vin. Iar seara am ieşit să ne plimbăm, dar oraşul era pustiu şi nu se petrecea nimic memorabil. Ne-am întors, am halit şi am stat de vorbă. Spre ora 3 ne-am decis să ne culcăm. Aş, pe naiba.
Vezi să nu cumva! Saltelele, pline de praf, explodau la fiecare mişcare. Plapumele, pline de praf, umpleau aerul de toxicităţi. Soba cu gaz, mare, nu încălzea toată camera. Am mutat paturile lângă ea. Acum ne era prea cald pe-o parte şi prea frig pe alta. Iar aerul, aerul era irespirabil.
Ne-am sculat la 7 dimineaţa, la 7:30 eram cu toate bagajele făcute, pe uşă afară, în maşină şi fuga la Cluj. Iar la Cluj? La Cluj am terminat de montat Indiana Jones. Scurtă snoavă, şi cam tristă...
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 3:39 PM,
, links to this post
Hurry on Sundown!!!
sîmbătă, februarie 23, 2008
Dacă tot am atins de ieri şi alaltăieri capitolul muzică, ei bine, astăzi am ascultat nişte nemţi ciudaţi până mi s-a făcut rău şi atunci am trecut pe alte ciudăţenii, dar din cele cunoscute în adolescenţă, adică Hawkwind. Dar numai sunetul nu mă mulţumea, aşa că am intrat pe YouTube in căutare de vidiouri şi aceia nu aveau domnle nici-o înregistrare taman cu piesa mea favorită, prima piesă de pe primul album Hawkwind. Tot ce am găsit a fost un clip al unuia, şi încă destul de bun. Mă rog, nu excepţional, dar merită văzut. Dacă nu neapărat pentru calitatea imaginilor, cel puţin pentru cea a muzicii...
Vizionare şi mai ales audiţie plăcută!
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:55 PM,
, links to this post
Evangheliile lui Ivan Alexandru, ţar al Bulgariei
De câţiva ani am ca meserie secundară pozatul de cărţi. Nu ştiu câte noutăţi am cumpărat din categoria „tipărite”, deşi sunt destul de multe, dar cele pozate le întrec peste fire. Am în caculator o bibliotecă măricică, gata oricând să fie fructificată. Pe lângă asta, pot oricând să împart comorile cu amicii, colegii sau nedreptăţiţii soartei, căci a le da şi lor din ce am nu mă costă nimic.
Cărţile pe care le pozez se împart în două categorii: rarităţi şi scumpeturi. Sunt unele cărţi care nu apar decât în 15 exemplare. Dacă am nevoie de aşa ceva, evident că îmi pozez. Sunt cărţi care costă 200 de euro. Dacă am nevoie de ele, doar n-am să mă ruinez cu zilele. De ieri începând am pozat 6 volume din cele 22 ale corpusului de inscripţii medievale din Franţa, care îmi va sluji peste un an la o chestie. Pe urmă, am pozat vreo 3 cataloage de manuscrise englezeşti, 3 volume din 6 câte are o istorie a conţilor de Poitou şi nişte studii legate de rolul regelui normand sau a călugărilor în crearea, transmiterea şi utilizarea manuscriselor. Sunt chestiuni care îmi trebuie pentru teza de doctorat, dar pe lângă ele am mai pozat ceva şi pentru sufleţel, o carte de care nu o să am nevoie probabil niciodată, dar pe care o voi citi şi răsciti cu plăcere oricând: „The Gospels of Tsar Ivan Alexander”.
Este o mică monografie cochetă scrisă de o bulgăroaică, Ekaterina Dimitrova, şi publicată în 1994 în colecţiile British Library, pentru că manuscrisul respectiv se află, binenţeles, la Londra.
Nu este o ediţie a manuscrisului. Probabil că nici nu ar fi nevoie de aşa ceva, căci el nu cred că diferă cine ştie ce de restul Evangheliilor traduse în slavoneşte. Este o prezentare a superbelor miniaturi din cuprinsul lui, o scurtă istorie a manuscrisului şi a proprietarilor, başca climatul în care a fost comandat şi executat. Adică ar fi vorba despre intervalul 1355-1356, perioadă în care la nord de Dunăre, puţin mai colea de ţaratul lui Ivan Alexandru, domnea Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab. Manuscrisul nu prezintă neapărat interes pentru istoricul român. Prezintă numai un amuzament academic. Cam aşa îl tratez şi eu.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 12:12 PM,
, links to this post
Quicksilver Messenger Service (ce-a fost, ce mai e)
vineri, februarie 22, 2008
Ai fost hippiot? N-ai fost? Puţin contează! Quicksilver Messenger Service este o trupă care nu trebuie scăpată. Au influenţat o droaie de alţi artişti, sunt practic creatorii, sub o formă sau alta, a curentului de psychedelic, căci sunt primii ieşiţi cum trebuie din San Francisco, prin 1964. Poate unii au mai ascultat It’s a Beautiful Day, Vanilla Fudge sau Country Joe McDonalds… E generaţia de dinaintea Woodstock-ului; unii au prins şi Woodstock-ul. Mereu au tot căutat Quicksilver M.S. şi mereu nu reuşesc să găsesc cine ştie ce. Când am chef de ei, sunt forţat să intru pe YouTube: înregistrarea live de mai jos datează de prin 1967.
După nu ştiu câte schimbări de componenţă a trupei nu s-a mai păstrat mare lucru din sunetul vechi şi au dat-o într-un blues mai funky, de ani 80 (care bate uneori înspre Prince sau NPG, alteori spre Genesis-ul de după Gabriel, dar de calitate mai bună, alteori spre pop pur), şi care sună destul de bine, pentru că Gary Duncan, vechiul lor chitarist, este cel care se aude mai mult. Pentru amatori, pe LastFm se găsesc 17 piese, pe care trebuie să le vânaţi prin cele patru părţi ale albumului „Shapeshifter” (1, 2, 3 şi 4), pe „Live at the Seventh Note”, „Live at Sweetwater” sau pe „Strange Trim”. Nu o să stea prea multă vreme acolo, aşa că, dacă vreţi să ascultaţi muzică bună, poate mai ciudăţică puţin, culegeţi-le repede.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:47 PM,
, links to this post
Mircea Baniciu şi-a făcut blog
Da, Mircea Baniciu chiar şi-a făcut blog. După tuşica Năstase şi bunicuţa Neluţa de la PSD, a ajuns în minunata „blogosferă” şi Mircea Baniciu. Nu subscriu la utilizarea pe scară largă a termenului „blogosferă” şi nici la adunările de bloggeri despre care aud prin întreaga ţară. La urma urmei, ce mare brânză este un blog? Un loc unde oricine poate să scrie orice. Şi cam atât; pe urmă, calitatea blogului depinde de calitatea omului, aşa că, dacă întâlneşti pe cineva într-o bodegă, într-un autobuz sau într-un blog, rezultatul e tot ăla.
Mircea Baniciu şi-a dat însă seama că vrea şi el blog. Pentru fani, probabil. Şi pentru a nu-şi pierde fanii, a şi început să posteze din istoria secretă a Phoenixului, până acum pe puţin vreo 5 episoade. Acum, ce să zic, are şi el dreptul să se exprime, după cum a avut şi Covaci când a scris ditamai cartea (cam proastă cartea de altminteri). Rămâne la latitudinea omului Baniciu să transforme blogul într-o prezenţă plăcută sau într-una hidoasă. După cum e Baniciu, aşa va fi şi blogul lui... Până acum e bine ce a scris el cu Phoenixul, dar dacă se mai întinde mult cu plângăciunile, o să îşi piardă toţi muşteriii blogăreţi.
Baniciu e un personaj interesat. Pentru creaţiile lui din perioada phoenixiană nu îl apreciez. Am avut mereu oroare de „Andrii Popa”, pe care nu îl puteam auzi nicidecum. Nici Covaci nu mi-a plăcut, ca dovadă că producţiile recente ale Phoenixului nu le mai pot înghiţi. Le resimt ca pe o insultă la adresa bunului gust muzical. De la Phoenix mi-a plăcut la nebunie ce compunea Ioji Kappl şi niciodată nu am auzit să fi fost cântată în concert piesa „Dansul codrilor”, deşi aceea este probabil pe un loc doi al clasamentului meu, după „Cânticlu a cucuveauăliei”. Nici nu cred că au cântat-o prea mult, căci nebuniile covaciene umpleau sălile. Phoenixul a fost o chestie reuşită, pe care tânăra generaţie nu o mai ştie decât prin prisma deformată a părinţilor. Mă tem că a devenit de acum o muzică de bătrâni şi de nostalgici. Baniciu riscă în blogul lui să hrănească numai înfometaţii de propriul lor trecut.
Şi e păcat, pentru că, dacă Phoenix ascult din clasa a şaptea, Baniciu solo am ascultat de la vârsta de 3 ani. Puneam placa cu „Viaţa la ţară” de câteva ori pe zi şi o ascultam mai dihai decât „Cartea cu jucării” a lui Arghezi. Baniciu îmi plăcea şi îl ştiam pe dinafară; cântam singur prin casă şi eram deliciul vizitatorilor. Apoi, când m-am îndrăgostit lulea în liceu, cântam noaptea împreună cu iubită-mea „Pisica neagră” a lui Baniciu mai des decât „Nunta” de la Phoenix, iar astăzi, când sunt obosit după o săptămână de muncă, încă mai ascult „Săptămâna”. Şi cea mai languroasă declaraţie de amor am făcut-o recitându-l de fapt tot pe Baniciu, din „Cu tine-n gând”. Îi datorez multe lui Baniciu, mai multe decât le datorez Phoenicşilor toţi la un loc.
Baniciu este însă om şi nu poate transcede gloria veşnică a tinereţii lui. Era frumuşel, nu mai e, era simpatic, asta poate mai e, avea vână muzicală, asta s-a cam dus, căci nu am mai auzit ceva nou şi de calitate de mult de la el. Nu ştiu dacă vreau să-l cunosc pe omul Baniciu. Poate numai dacă ne mai povesteşte şi altceva decât Phoenix.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 5:26 PM,
, links to this post
Cum să mănânci pe gratis
joi, februarie 21, 2008
A se vedea neapărat. Pentru cine nu ştie franceză, există şi subtitrare englezească...
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:53 PM,
, links to this post
Corpus Inscriptionum Contemporaneorum Franciae Meridionalis = CICFM (nr. 2)
Pentru primele editări de inscripţii franceze contemporane nouă, vezi un posting din anul precedent. Astăzi vom continua editarea de asemenea probe, pentru că de câteva zile inscripţiile sunt la modă... cel puţin pentru mine.
Mai jos pozele celor 2 inscripţii:
A. Funcţia inscripţiei: apotropaică, expectativă, depreciativă, lirică, laxativă.
B. Localizare: Buda Bibliotecii de Litere a Universităţii din Poitiers, unde subsemnatul s-a dus să facă pipi, şi, pentru că avea aparatul în buzunar, a făcut poze. Preciări suplimentare: deasupra şi în dreapta closetului din cabina a treia dinspre dreapta...
C. Suport şi dimensiuni: Perete văpsit cu o vopsea alb-murdară iar în partea de jos cu var lavabil, probabil în urmă cu doi ani, cu urme de tălpi de bocanc în partea inferioară şi (posibil) degete în registrul median. Nu am cules amprente pentru că nu am dorit să ating respectivii pereţi, dintr-un sentiment mic-burghez de igienă şi confort personal.
D. Transcriere:
La main de Satan. tend
T’invitant à vivre sans temps
Ce qui bien-entendu soustend
Quelques malentendus.
Ex-Waffen SS
cherche pédés
pour servir de
descente de lit
contacter
Jean-Marie L.P.
qui transmettra
E. Traducere: Nu cred că e necesară!
F. Remarci paleo- şi neografice: autorul primei inscripţii trasează un t ciudat, apropiat de r. Ar mai fi şi altele, dar de ce să vă plictisesc...
G. Remarci lingvistice şi literare: În prima inscripţie, autorul, student, masterand sau doctorand al facultăţii de litere din Poitiers, îşi permite glume echivoce pe baza „mâinii”. Dacă înţelepciunea românească se referă aluziv la urşi şi la urme de labă, înţelepciunii franceze, mult mai citadine, îi este amputat recursul la metafore agricole sau forestiere. Autorul, constrâns de moştenirea spirituală a culturii sale naţionale, se referă la milenarism şi la spaimele purgatoriului, atrăgând astfel atenţia celor abătuţi de la drumul drept al virtuţii că sexul de unul singur nu este agreat de divinitate.
În cea de a doua inscripţie autorul, dedublat teatral în vajnic fascist, este de fapt un socialisto-comunist pentru care tot ce se află la mijlocul sau la dreapta eşichierului politic este o dovadă de imperialism sau burghezie fascistă. Scuzaţi repetarea incontinentă a cuvântului „fascist”, dar aşa se face pe aici... Ca atare el învinuieşte de homosexualitate pe toţi orientaţii de dreapta, uitând că dreapta politică practică de obicei sexul mixt, zis şi comun..., cu femei când sunt bărbaţi şi cu bărbaţi când sunt femei.
H. Sursele inscripţiei: Înţelepciunea populară, administrată pe cale orală, digitală şi oculară...
I. Comentariu istoric şi datare: Franţa socialistă, oraşul socialist Poitiers, în anul 2008 e.n. (pe aici nu prea ştie nimeni de Christos).
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 2:15 PM,
, links to this post
„Horea” (1984), un film românesc făinuţ
marţi, februarie 19, 2008
Acum câteva luni m-am hotărât cu C., un amic de la Paris, român de extracţie şi suferinţă, să facem o chestie cu filmul istoric românesc. Amândoi ne învârtim în studiile acestea medievale, dar tot amândoi avem o pasiune pentru cinematografie. La mine pasiunea e nedocumentată şi extrem de amatoricească. La el măcar se justifică, căci are chiar studii de profil. Până una alta, cum nu am timp să scriu un articol întreg, voi scrie numai impresii secundare pe blog. Încet-încet voi avansa şi cu articolul despre secui, dar va dura ceva.
Aşadar, astăzi voi scrie despre „Horea”, un film care rula în cinematografele româneşti prin 1984, regizat de Mircea Mureşan şi cu scenariul scris de acelaşi Titus Popovici despre care aminteam acum câteva zile.
Mircea Mureşan, despre existenţa căruia am aflat după revoluţie, mi-a făcut o impresie mizerabilă de la primul contact. Regizase pe atunci „Miss Litoral” (1990) şi „A doua cădere a Constantinopolului” (1994), acele filme post-decembriste din categoria „ţâţe goale multe”... şi cu o specie de umor à la Alexandru Arşinel şi Jean Constantin care nu mă plictisea, ci mă oripila! Mai nou, acelaşi regizor a făcut şi „Sexy Harem Ada-Kaleh” (2001) sau „Azucena” (2004), pe care nu le-am văzut, dar risc să le aşez în categorii similare de pe urma actorilor pe care văd că i-a amploaiat.
Titus Popovici, pe de altă parte, garanta o producţie decentă. Poate risc să îl ridic prea mult în slăvi, dar în acele decenii oribile (1970-1980), în comparaţie cu producţiile cu haiduci, mărgelaţi şi scuipaţi cu seminţe scrise de Eugen Barbu, Titus Popovici era un adevărat zeu. Ceea ce nu înseamnă că era întocmai, ci numai că nu era atât de cumplit.
Pe urmă, filmul acesta, Horea, era clar dictat de propagandă, căci apărea în 1984, la aniversarea a 200 de ani de la răscoala lui Horea (1784), la fel cum filmul cu Ştefan cel Mare apăruse în 1974 (aniversarea a juma de mileniu) sau cel cu Burebista în 1980 (aniversarea a două milenii şi cincizeci de ani de la „statul dac centralizat”, altă brambureală...). Mda, care va să zică săracul film avea deja un raport de 2/1 din punct de vedere al părţilor nasoale. Mă gândeam sincer dacă o să reuşesc să mă uit 20 de minute la el fără întrerupere sau dacă o să mă duc să spăl între timp vasele murdare...
Şi totuşi nu m-am mişcat, ba chiar mi-a plăcut. De ce? Pentru că nu ştiam că Ovidiu Iuliu Moldovan, care îl juca pe Horea, putea să facă un rol atât de bun. Pentru că nu îmi imaginam că în filmul ăsta poate să fie şi umor. Pentru că nu ştiam că Popovici se va juca cu naraţia, la fel cum a făcut mai târziu în „Mircea” (1989).
De fapt filmul Horea se petrece, la fel ca Odiseea, într-un interval destul de scurt de timp, concentrat asupra momentului în care răscoala este deja înăbuşită, Horea este prins şi în cele din urmă executat. Horea este el însuşi un fel de Ulise (ei, nu chiar!), care călătoreşte, căci ce altceva ar avea Ulise de făcut?! Filmul este o călătorie, înainte şi înapoi prin timp, care se justifică prin călătoria reală a lui Horea, purtat de soldaţi prin sate împreună cu Cloşca, în lanţuri.
Recunosc că nu-mi place modernitatea, dar Horea îmi place ca film. Uneori parcă odissea asta e destul de supăratoare. E drept că multe dintre flash-back-uri nu sunt pe deplin justificate, iar unele nici măcar nu sunt anticipate; era un joc literar pe care Popovici nu îl stăpânea încă cum se cuvine. Pe urmă, nici mişcările de revoltă ale masselor nu îmi plac. Sunt mult prea angajate către o specie de discurs comunist ca să supravieţuiască o firicică de umanitate în ele. Logica reală a răscoalei lui Horea corespunde aşadar măcar pe trei sferturi discursului politic susţinut de filmul din 1984. Nu prea ai ce critica din punctul ăsta de vedere, iar scopul filmului este unul evident. E adevărat că Horea s-a răsculat pentru că mureau ai lui de foame şi e la fel de adevărat că răscoala lui nu a fost decât pretextul unui jubileu politic de la finele regimului comunist în România. Dar Titus Popovici nu era probabil mulţumit, ca scriitor, de o naraţie plată, seacă şi amorfă a unei răscoale. Pentru a-l evidenţia pe Horea el nu face apel la bla-bla-urile politice, la rex Daciae (deşi referinţa asta apare în fundal, căci era dictată de propagandă). Horea nu spune despre el că e regele Daciei. Personajul Horea construit de Popovici este înainte de toate om. Nu râde, dar zâmbeşte. Are familie, e circumscris din punct de vedere social. Sacrificiul lui nu este unul politic, ci unul extrem de personal. Aici intră în scenă Ovidiu Iuliu Moldovan, fără de care filmul nu ar fi avut substanţă. Dacă Moldovan nu ştia să facă glume, sau să îţi dea impresia că prin capul lui trec mii de gânduri care nu apar în film, căci el este străin de toţi cei din jur şi laolaltă cu ei totodată, filmul nu ar fi fost bun. Horea nu se izolează într-un turn de fildeş al marilor strămoşi ai neamului, ci umblă ca apostolii pe pământ.
La polul opus, Beligan nu reprezintă numai opresorul şi nimic mai mult. Trimis de împăratul austriac să regleze conturile, Beligan este un om şi el, nu o idee. El nu reprezintă burghezia sau imperialismul, căci ideile nu îl guvernează tiranic. El stă la masă cu Horea şi vorbeşte cu el din curiozitate, nu pentru a-l interoga. Cu măiestrie, Popovici speculează şi puterea citatelor latineşti pe care i le pune în gură lui Beligan, transformându-l pe acesta într-un rafinat om de cultură şi făcându-ne să regretăm rolul lui de inchizitor. Sunt sigur că ideea asta nu poate fi a lui Mircea Mureşan. De unde să ştie Mureşan ce citate să aleagă, când să le pună în gura personajului şi ce valori ascunse să creeze prin intermediul lor?
Jocul acesta subtil al scenariului este o emulare a unor modele antice, trecute printr-un ciur cât se poate de modern. Mie unuia mi se pare străveziu faptul că Titus Popovici, convocat să scrie un scenariu pentru o idee politică, s-a jucat în spatele acesteia creând de fapt o variaţie pe o temă dată. Ca ultimă dovadă se impune rolul periferic al lui Mircea Diaconu, care joacă un notar maghiarizat, de origine română, luat de Horea pentru a-i scrie actele. Diaconu leagă personajele lui Moldovan şi Beligan, fiindcă îi povesteşte lui Beligan despre Horea, recitând totodată un poem eroic. El ar fi cel care anticipează replicile latineşti ale lui Beligan şi declanşează logica unei epopei. Diaconu îl face pe Horea erou antic, iar Horea se face pe sine Iisus Christos. Poate exagerez, dar anumite unghiuri de filmare îmi sugerează iportaze christice, la care ar mai fi de adăugat şi sacrificiul final pentru o mântuire posibilă. Să mă opresc, altminteri aş scrie prea mult. Încercaţi aşadar să vedeţi filmul ăsta, indiferent dacă vă place sau nu istoria. Poate vă place numai filmul.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:06 PM,
, links to this post
Latină nu e moartă, ci numai muribundă
Puţin contează când am învăţat latineşte. Oricum, nu e o limbă maternă, ci una paternă, iar cei care mă cunosc şi/sau au făcut clasice pot pricepe mai multe din gluma asta voalată. Încă mai ştiu latineşte, n-am uitat-o deloc, deşi în ultima vreme lucrez mai mult cu limbi dubioase ale evului mediu. Greaca însă observ că se şterge încet din minte (declinarea a III-a este o mare varză în capul meu; oricum nu o ştiam prea bine, acum nu o mai ştiu aproape deloc). Deşi îmi pare rău, mă tem că o voi înlocui cu alte limbi vechi. Dar să revin la latină şi să termin cu divagaţiile. Care este oare viitorul limbii latine?
Câţi oameni mai ştiu latineşte? Foarte puţini. Clasiciştii nostalgici îşi aduc aminte cu tristeţe despre nişte vremuri interbelice când toată lumea bună trebuia să o ştie cât de cât. Gazda mea din vremea studenţiei de la Bucureşti îmi povestea uneori despre cum taică-su vorbea în latină cu colegii lui medici când avea ceva secrete de spus sau la masa de operaţie. Eliade dăduse examene la latină şi greacă, în vremea aceea existau licee clasice. Vai ce frumos! Un fel de vârstă de aur la care se raportează clasiciştii noştri, o specie pe cale de dispariţie.
Site-ul despre care voi aminti ceva mai colea. Dacă vreţi să îl vedeţi, mergeţi aici.
Poate că din cauza inflaţiei învăţământului superior românesc, în care toată lumea vrea musai o diplomă şi nimeni nu se gândeşte că avem nevoie în ţară şi de tractorişti, latina decade. Acelaşi lucru se întâmplă de altfel şi în Franţa, unde socialismul cu faţă umană umple băncile universităţilor de nulităţi. Toată lumea aleargă după diplome şi specializări, iar facultatea a devenit un fel de liceu. În contextul ăsta, latina fiind o specializare „elitistă”, lumea nu are nevoie de ea. Există aşadar două riscuri: 1. latina trebuie să se adreseze unui public mediocru, pentru a supravieţui restructurării învăţământului superior; 2. cei care vin să studieze limba latină trebuie ispitiţi. Or, cum latineasca e grea şi nu oferă mari perspective bănoase, trebuie să îi ispiteşti cu profitul imediat. Care să fie acela? Veniţi la noi, că intraţi fără probleme şi vă scoatem şi din examene după facultate. Veniţi la noi, numai veniţi, că altminteri nu avem studenţi! Ispitirea asta stârneşte un val de studenţi proşti, profesorii se blazează, cei care termină facultatea sunt nuli şi neaveniţi şi contribuie, ciclic, la dispariţia acestei specializări. Cel puţin aşa pricep din zvonurile care îmi mai ajung câteodată pe la urechi.
Iar am divagat... Apoi, de ce scriu chestiile astea? Pentru că de câteva zile mă asaltează în emailul secundar, cel în care primesc de obicei prostiile şi corespondenţa blogului, administratorii unui site simpatic. Îmi scriu săracii în latină, şi la fiecare mail, scurt de altfel, dibuiesc câte 2-3 greşeli, cele mai multe de acord verbal sau nominal. Le-am verificat şi site-ul, care e simpatic de altfel, deşi şi acolo plouă cu greşeli. Nu e nimic, căci ei înşişi scriu în fiecare mail „errandum est nobis”. Bine că fac ceva.
Creatorul site-ului, un englez simpatic.
Dacă vreţi să vă amuzaţi sau să priviţi ca viţelul la poartă nouă, vizitaţi-le site-ul!
Faptul că unii se mai chinuie cu latina mă bucură. Dar mă întreb şi eu câţi se strofoacă întradevăr şi câte rezultate va avea demersul lor.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:49 AM,
, links to this post
Live in Bacău (bootlegged version)
luni, februarie 18, 2008
Cu riscul de a stârni hazul, dar şi oprobiul popular, lansez în premieră înregistrările unei celebre formaţii, care a activat vreme de 4 ani, cât a durat liceul, în oraşul Bacău.
În linkul acesta aveţi singurele înregistrări pe care le-am mai găsit şi recondiţionat. "Formaţia" avea la acea vreme vârsta de 2 săptămâni...
Adică 1 decembrie 1995, clasa a noua....
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 11:29 PM,
, links to this post
Răpire, deţinere de ostatici şi fapte eroice ale jandarmeriei Rădăuţi
duminică, februarie 17, 2008
La 15 feb 2008, sursa ne informează:
Jandarmii din Rădăuţi au pus mâna pe trei bărbaţi care au furat un capac de canalizare, fapt ce ar fi putut duce la producea de accidente auto sau vătămări ale pietonilor. Potrivit purtătorului de cuvânt al IJJ Suceava, locotenent Bogdan Cornaci, pe data de 14 februarie a.c., în jurul orelor 20.30, în timpul executării serviciului de ordine şi siguranţă publică pe raza municipiului Rădăuţi, membrii unui echipaj auto de jandarmi au observat două atelaje hipo ce se deplasau pe o stradă din localitate, iar la vederea jandarmilor, cei trei bărbaţi aflaţi în atelaje au devenit agitaţi şi au mărit viteza de deplasare, încercând să-şi piardă urma pe o stradă lăturalnică.
Până acum a fost din ciclul "calul bate maşina". Acum din ciclul "de ce l-ai furat, mă?", cu varianţia posibilă a anchetatului: " nu ştiu, dom şef..."
După aproximativ 500 metri, jandarmii i-au interceptat şi au constatat că se numesc C. Dumitru, de 31 ani, P. Anton, de 19 ani şi C. Gheorghe, de 21 ani, toţi trei din comuna Burla, jud. Suceava. În unul din atelajele hipo, jandarmii au observat un târnăcop şi un capac de gură de canal, confecţionat din metal şi având diametrul de 68 cm. Fiind întrebaţi de provenienţa capacului transportat, persoanele în cauză au ezitat în formularea unui răspuns justificativ, precizează locotenentul Bogdan Cornaci.
În cele ce urmează jandarmul inteligent identifică capacul înainte de spargere (scenariul sună la fel cu sustragerea tezaurului de la Pietroasa, cel puţin partea cu fragmentarea capacului...)
Potrivit acestuia, membrii patrulei de jandarmi au efectuat verificări, în urma cărora a rezultat faptul că, în seara respectivă, cei trei bărbaţi au sustras capacul unei guri de canal de pe carosabil, cu intenţia de a-l transporta la domiciliul unuia dintre ei, şi pentru că există interdicţii stabilite centrelor de colectare cu privire la primirea unor asemenea obiecte, cei trei intenţionau să fragmenteze capacul în mai multe bucăţi, pe care să le vândă unui centru specializat, laolaltă cu alte materiale.
Celor trei le-au fost întocmite actele premergătoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, iar dosarul a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuţi, prejudiciul fiind de 868 lei.
Stau şi mă întreb cum or să îi pedepsească. Prejudiciul, adică capacul, nu cred că poate costa 8 milioane şi jumătate de lei vechi. E doar o bucată de fontă, pe care scrie primăria Rădăuţi. Şi-apoi, capacul a fost numai deplasat de la sălaşul său cotidian pentru câteva minute, căci jandarmul vigilent a observat dispariţia. Probabil că rudele capacului (adică bunicii, stâlpii de telegraf) au semnalat autorităţilor răpirea. Eu unul mă gândesc că cea mai bună pedeapsă ar fi să îi închidă pe împricinaţi în canalizare şi să vadă în funcţie de reacţia acestora dacă mai este nevoie şi de plata unei amenzi.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:37 PM,
, links to this post
"Coroana de foc" (1990) vs. "Mircea" (1989)
Lui Sergiu i-au plăcut probabil costumele din filmul "Mircea" (1989) la nebunie, astfel încât a vrut să facă un sequel. Şi l-a făcut, cu ajutorul aceluiaşi minister al apărării (căci de unde altundeva putea lua sutele de figuranţi?) imediat ce l-a terminat pe "Mircea". Producţia s-ar încadra astfel în clasamentul filmelor naţional-comuniste, chiar dacă este apărută, după prelucrare, în anul de "liberare". Sergiu însuşi ne spune, în site-ul personal, despre minunăţia aceasta:
În copilărie avusesem povestea mea preferată – „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Apoi văzusem un film italian - „Coroana de oţel” cu Massimo Girotti...Ţin minte şi acum... la cinematograful „Apollo” din Timişoara. Subiectul, o legendă din Evul Mediu, mă impresionase. Ca regizor realizasem şi eu o legendă – „Nemuritorii”. După „Mircea”, terminat în vara lui 89, pe care cenzura, Ceauşescu personal, îl interziseseră, m-am gândit la un nou film. De ce n-aş mai face o legendă? Aveam şi argumente: costumele, decorurile şi locurile de filmare. Am scris scenariul şi l-am filmat în vara aceluiaşi 89. Am fost relaxat, neavând nici un alt gând privind filmul. Dar pregătind acel minunat decembrie 89, cel mai bun scenariu ...pe care l-am şi realizat. „Coroana de foc” e o poveste pentru orice vârstă, un film frumos.
1. Regele fără nume, înainte de a fi omorât de fratele lui geamăn. 2. Căpitanul Gorun este chemat de regele fără nume. 3. Timpul, locuitor peren al peşterii din munţii Bucegi.
Mai întâi de toate, nu văd pentru ce motiv ar fi interzis "cenzura" sau "Ceauşescu personal" filmul lui din 1989, cel cu Mircea. Filmul acela este o pledoarie perfectă a doctrinei naţional-comuniste, cu apărarea patriei, cu un voievod puternic, care iubeşte poporul şi urăşte boierii, care profesează egalitatea dintre clase, este un tătic bun al poporului său şi se implică în politica mondială. Ba mai mult chiar: este un voievod pe care însuşi Ceauşescu îl reclama ca strămoş politic, iar Mircea a preluat săracul, în manualele şcolare şi în istoriile de propagandă, funcţiile lui Ceauşescu, personalitatea acestuia şi (slavă Domnului) numai mutra nu. La asta se adaugă şi aberaţia cu "Marea cea Mare", care apare aiurea la sfârşitul filmului, deşi Mircea n-a murit nici la mare şi nici la Dunăre, iar în ultima parte a domniei pierduse oricum Dobrogea... Nu conta, de fapt Sergiu nici nu ştia ce e aia Ţara lui Mircea. Pentru el aceasta exista în forma în care ne-o propunea doctrina. Sergiu nu cred că citise decât câteva ziare cu un atare subiect şi vreo două numere din Magazin Istoric. Sau poate sunt prea răutăcios.
4. Asediul cetăţii fără nume de către o armată de cruciaţi anonimi.
5. Regina fără nume, fecundată de regele fără nume, geamăn la origine, naşte doi prinţi gemeni, care nu au nici ei nume în baza faptului că urmează fi fie regi.
6. Gorun (a.k.a. Sergiu) nu aruncă în prăpastie unul dintre pruncii gemeni.
De altminteri, el nu distruge sub nici-o formă mitul lui Mircea, tocmai pentru că nu este capabil să cunoască istoria. Din cauza asta, nu distruge nici mitul lui Ceauşescu, un avatar de mâna a doua a mitului lui Mircea. Sergiu lucrează ca de obicei cu şabloane; fură din diverse filme ale diverşilor regizori diverse scene, idei, decoruri sau tehnici de filmare. Cred că Sergiu şi-a inventat cenzura ulterior anului 1989, iar dacă aceasta va fi existat întradevăr (eu mă îndoiesc), va fi atacat problema bătrâneţii şi morţii lui Mircea. Într-un fel, ce mare metaforă putea crea Sergiu, care este de obicei incapabil să creeze şi apelează prin substituţie la diverse forme de plagiat sau împrumut? Sergiu juca oare şi se juca pe sine
Mai interesant e că scenariul filmului "Coroana de foc" este scris de "Francisc Munteanu şi Sergiu Nicolaescu, după o idee de Sergiu Nicolaescu". "Mircea" fusese scris măcar de Titus Popovici, avea o oarecare coerenţă. Nu era atât de penibil. De fapt, prin "Coroana de foc", Sergiu ne anunţă refulările pe care avea să le defuleze în "Orient Expres"... Mr. Nicolaescu ar fi trebuit să ştie de mult că succesul producţiilor lui cu iz istoric depinde de scenariu, iar de câte ori a lucrat cu Popovici, acest scenariu a fost reuşit, pentru că Titus Popovici avea oarece fler şi talent scriitoricesc. Îşi putea imagina o lume aparte, putea citi volume de studii istorice pentru a extrage din ele strictul necesar unui scenariu bun şi îi oferea în cele din urmă lui Sergiu un sub-produs pe baza căruia acesta putea crea un film bun. Nimeni nu cred că ar putea spune că "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1971), "Mihai Viteazul" (1970) sau "Dacii" (1967) nu sunt filme bune. Sunt filme care stau în picioare şi în care Sergiu nu a făcut altceva decât să exploateze un scenariu bine scris. Popovici a mai scris şi "Columna" (1968) pentru Drăgan sau ciclul cu ardelenii în America, care stau şi ele în picioare, indiferent cine le-ar fi regizorii, pentru că sunt scrise cum trebuie. Spre deosebire de filmele astea Sergiu mai are eşecuri. Unul dintre ele este "Nemuritorii" (1974), pe care este mândru că l-a scris singur. Filmul ăsta, pentru care Nicu Covaci l-a dat de altfel recent în judecată, este prost. De ce? Pentru că personajele sunt amorfe, vorbesc o limbă de lemn şi speculează o singură idee, erijată în metaforă şi epopee în acelaşi timp, atât de transparentă şi de repetitivă încât te plictiseşte dintru bun început: "Ţara" = "Steagul" = "Unirea"... Bla, bla, bla... Singurul motiv pentru care te poţi uita la el este că ai să auzi nişte piese Phoenix. Până nu va reuşi să le scoată Covaci din soundtrack după proces, căci are şi săracul Covaci dreptate (deşi altminteri nu îl simpatizez) şi a fost furat destul de urât.
Să revenim la Sergiu şi la "Coroana de foc"!
7. Sergiu prinde păstrăvii cu mâna.
8. Sergiu defrişează fără autorizaţie, dar măcar taie copacii cu sabia.
9. Consiliu în sala tronului, tot în cetatea făr nume.
După o vedere de ansamblu a filmelor lui Sergiu, mă cugetam aşadar că "Mircea" e un film rezonabil pentru că de fapt nu e al lui Sergiu, ci al lui Titus Popovici. Prin contrast, "Coroana de foc" este o producţie penibilă, pentru că Sergiu a plagiat, ca de obicei, tot ce a putut prinde. Este un alt film megaloman, în care Sergiu este personajul principal, de astă dată din umbră, şi are super-puteri. Sergiu taie copacii cu sabia, perfect razant şi dintr-o lovitură. Sergiu prinde păstrăvii cu mâna (deşi peştii aceia nu se mişcă deloc, fiind morţi pentru orice categorie de vârstă a audienţei), Sergiu e prieten cu Timpul, care locuieşte într-o peşteră de sub Sfinxul din Bucegi, unde toată lumea vine în vizită pentru că e la o azvârlitură de băţ. Personajele din acest film trăiesc într-o epocă mitică, la fel ca "Nemuritorii" din 1974, pe care nu o poţi defini prea bine, deşi ea se poziţionează cândva după o "înfrângere a cumanilor şi pecenegilor", când "românii plăteau tribut bizantinilor" dar se întâlneau cu "cruciaţii" şi erau ameninţaţi de nişte "tătari" care nu apar niciodat în film. Adică niciodată. Epoca mitică a lui Sergiu este nulă, pentru că în loc să o circumscrie prin lipsa totală a unor referinţe istorice, scenaristul o populează cu prostii confuze. În peştera din Bucegi nu e o singură sabie înfiptă în stâncă, ci trei, deşi logica acestei triplări nu se devoalează prea bine nici la sfârşitul filmului, în marele duel de trei contra trei, pentru că nu ştim dacă cei trei eroi "buni" au scos cele trei săbii din piatră sau nu. Personajele au nume total dubioase: căpitanul Gorun (adică Sergiu), tâlharul Trestie, Paloş căpitanul gărzilor, regi care nu au nume. Şi-apoi trei actori care joacă qui pro quo-uri, e prea mult. Mult prea mult. Se vede că cel care a scris scenariul l-a făcut aiurea.
10. Hangiul speriat produce o mutră... înfricoşată.
11. Frumoasa fată, anonimă (se înţelege) dansează pentru tâlharii lui Trestie înainte de a deveni regină a ţării fără nume.
12. Sergiu şi prinţul se bat cu tâlharii lui... Trestie.
Dar cine a scris scenariul? Pai, nu spuneam că Francisc Munteanu şi Sergiu însuşi? The "Sergiu"!Probabil că Francisc Munteanu a fost secretara de redacţie, iar Sergiu a zis că "vreau aşa"! Nenea Francisc, cunoscut mai degrabă ca regizor, a scris şi scenarii de film, dintre care ar trebui amintite probabil "Buletin de Bucureşti" (1983) şi "Căsătorie cu repetiţie" (1985). Nenea nu prea ştia să scrie filme istorice, iar talentul lui şedea în comedie, vodevil şi alte părţi. Nu ştia să contureze mari luptători, ci conflicte familiale. Probabil că Sergiu l-a luat numai for a ride...
Şi totuşi, tema filmului este una care pică mănuşă pe propaganda epocii Ceauşescu, în forma ei de 1974-1976 şi nu în cea de după tezele de la Mangaliţa. Nu îmi vine a crede că Sergiu a fost o unealtă a propagandei comuniste, mai ales că el se dă revoluţionar rotund (nu că ar fi, ci că se crede). Şi-apoi, el e din neam boieresc, cu obiceiuri mic-burgheze. Sergiu nu are de fapt culoare politică, are numai un interes sau o pasiune. Îl scuz aşadar pentru aportul la construirea miturilor naţional-comuniste tocmai pentru că nu îl creditez cu un prea ridicat coeficient de inteligenţă. Cred mai degrabă că Sergiu, pasionat de istorie, dar lipsit de plăcerea de a citi şi de a se documenta, nu făcea altceva decât să preia leitmotivuri care îi ajungeau în urechi din gurile altora, la o bere, la un vischi sau la o şedinţă de partid.
Concluzia acestui posting? Ar fi una: dacă vreţi filme istorice româneşti nu le căutaţi după regizori, ci după scenarişti!
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 11:07 AM,
, links to this post
Ce au domnule românii cu pornografia cabalină?
sîmbătă, februarie 16, 2008
La un moment dat, acum un an şi jumătate, am scris undeva în blog cuvântul "porno". Nu ştiu de ce, nu ştiu cu ce prilej, pentru că io nu prea am de a face cu pornografia... Sau cel puţin nu o produc! Pe undeva prin blog era ceva şi cu un cal. Probabil că am scris vreodată despre cai. Poate în acelaşi posting în care aminteam cuvântul "porno". Da, acum îl repet cu plăcere şi o să vedeţi de ce... Ei bine, cineva a căutat în acea perioadă în Google sintagma "porno cu un cal" şi a intrat pe blogul meu. Eu am văzut cuvântul căutat, am râs şi am scris un alt posting, numai despre el. De atunci, puteţi verifica cu atenţie, în fiecare zi intră cineva pe blogul meu căutând un "porno cu un cal". Uneori caută "porno cu cai", alteori "porno cal" (asta îmi place cel mai mult; parcă animalul însuşi este conştient de atribuţiile lui). Daţi click pe poză să vedeţi minunile:
Ce vor domnule românii de la cai? Să ne întrebăm oare ce e calul în imaginarul comun post-revoluţionar? Găina a rezolvat-o Cristoiu prin 1992-1993, când cu naşterea de pui vii. Nouă ne rămân animalele de mari dimensiuni. Aşadar, se cuvine să spunem că calul... Da, "că calul", cum auziţi... este un animal mare, cu un obiect la fel de mare. De acum voi avea vizitatori şi cu "obiectul calului". Nu e nimic. Să-i dăm înainte! Despre obiectul propriu-zis nu mă tentează să vorbesc. Am fost martor o dată la o faptă îndoielnică la o margine de herghelie şi m-am simţit brusc dezavantajat. Aşadar, calul este în imaginarul comun masculin, fie el românesc sau somalezian, o reprezentare a dezolării. Sau a blazării. De ce să cauţi atunci "porno cu un cal", când calul nu poate decât să te deprime? Să fie femeile cele care ar căuta aşa ceva? Numai dacă s-ar găsi vreo masochistă...
Aoleu, de acum o să mă găsească în Google şi sub "cal porno masochism"!
Să revin. Nu cred aşadar că o femeie ar vrea să caute pornografie cabalină. Doar dacă e dereglată sau dacă are un curios simţ al umorului. Cred că mai degrabă bărbaţii caută aşa ceva, tocmai pentru a se răzbuna pasiv pe specia enervantă a damelor. Dar cei care ar căuta aşa ceva sunt de bună seamă frustraţi în masculinitatea lor. Caută aşadar un alter ego de tip Rambo, care să pedepsească cu o sculă mare o categorie malefică din viaţa lui. Calul nu mai e cal. El este Rocky, Rambo şi Van Damme laolaltă, ba poate chiar şi ucigaşul Manson. Iar sărmanul refulat, stând cu ochii zgâiţi în calculator, caută, caută şi iar caută. Face un fel de voodoo şi ajunge pe blogul meu dezamăgitor.
De acum mă adresez cu un ton eroic vouă, îmbălaţi prieteni ai cailor dotaţi! Intraţi şi mai mult pe blogul meu, căci vă ofer, cu litere de o şchioapă, noi mostre de căutări în Google. Iată aşadar cu ce vă ispitesc, să cresc în topul de popularitate:
1. AICI GĂSEŞTI UN FILM PORNO NUMAI CU CAI!
2. HAUTE CE ÎI FACE HARMĂSARU LA FATA AIA, FRATE!
3. MĂĂĂĂĂI, CALULE! MĂI, PORNO-CALULE!
4. CALULE, CALULE, DE UNDE AI TU ATÂTEA PORNOŞAGURI ÎN BLOGUL ĂSTA?
5. CAUŢI PORNO CU HÂRCIOGI? NU AVEM DECÂT CU ARMĂSARI!
6. SĂ MORI TU? CE CAL E ĂSTA? NU TE CRED!
7. CALUL LUI GELU CU-A LUI COPITĂ SAPĂ LA MARGINE DE GROAPĂ.
8. MĂI ANIMALULE... PORNOGRAF.
9. CAL PORNO CAL PORNO CAL PORNO CAL PORNO...
(cu ultima mi-am asigurat un public fidel)
Credeţi că de acum o să am vizitatori? Sigur că da. Numai să vedem cum vor necheza a necaz...
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:43 PM,
, links to this post
Două vorbe, trei lulele
luni, februarie 11, 2008
De o săptămână m-am întors în ţara frâncilor şi acum sunt cu capul pe treabă, când încolo, când încoace, dat fiind că pe lângă doctorat am, ca de obicei, şi alte minuni de făcut, unele infinit mai plăcute decât redactarea unei sterile şi extrem de preţioase teze...
Dar nu asta voiam să zic, ci faptul că, după ce am făcut în iarna asta atât teatru radiofonic cât şi film mut, împreună cu alţi colegi nebuni, vrem să ne lansăm şi în alte domenii. Adică, de ce să rămân numai în Evul meu Mediu, când pot să intru şi în Evul Mediu al altora. Pe calea asta pregătesc un articol despre secui în filmul istoric românesc şi nu e exclus ca din când în când cititorii blogului ăsta să se crizeze. Poate nu o să mai vreţi secui! Apropos, de ce secui? Nu am motive personale... Nu am prieteni secui, cunosc numai diverşi unguri, dar secui nu prea. Ei, la urma urmei, şi secuiul e tot ungur, aşa că s-ar putea pune şi ei la socoteală. Nu din cauza asta mă voi lansa în asemenea minuni, ci pentru căîmi pare un bun subiect de studiat.
O să vedeţi de ce...
Iar pentru că postingul ăsta era oricum numai de înviorare şi nu doream să comunic ceva inteligent, se va termina aici. Dar voi reveni zilele următoare.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:46 PM,
, links to this post