Unde dai şi unde crapă
sâmbătă, mai 24, 2008
Hmmm. Ar fi trebuit probabil să îmi ţin gura în seara asta şi să nu scriu despre aşa ceva, dar mă mănâncă al naibii buricul degetelor sub tastatura fierbinte şi tocmai am reuşit să dau, cu întârziere de câteva luni, peste una dintre cărţile destul de importante pentru mine ale acestui an. Ca să pricepeţi de ce, măcar vag, pun mai jos poză...
Bibliografia uneia dintre cărţile mari ale momentului. Agrigoroaei este, în mod ciudat, în ea. Dar povestea e alta.
Vai, dragă, pentru oricine asta ar vrea să zică: „Băi ce norocos eşti, băiete, ce serviciu ţi-a făcut dom’ specialist”. Din păcate, lucrurile nu stau tocmai aşa şi în spatele lor se ascunde o poveste deloc plăcută, ba poate extrem de neplăcută, petrecută acum un an făr-de-o lună, adică – mai exact – acum 11 luni. Cum nu am cititori ai blogului care să fie medievişti francezi o să-mi permit să trag cu creta o linie în spatele unui eveniment mai de cacao. O s-o scriu pe româneşte, fără să dau nume proprii, ba chiar ferindu-mă să spun despre ce carte sau despre ce autor este vorba. Nu de alta, dar nu ţin să fiu googăluit prea curând pe tema asta.
Să zicem mai înainte de toate că anul trecut, când mi se termina contractul şi urma să am parte de o frumoasă vacanţă românească, am primit un mail de la nenea X, mare cercetător întru ale istoriei, care îmi spunea că a aflat despre existenţa unui articol al meu pe un subiect dat. E lesne de văzut despre ce articol era vorba şi vă puteţi lesne da seama care era domeniul de interes al lui nenea X. Îmi spunea că m-a citit şi m-a citat în viitoarea sa carte, iar capitolul respectiv îl va prezenta ca matineu în cadrul unei conferinţe care urma să aibă loc la Poitiers. Sincer, m-am mirat destul de tare că "m-a citit", căci nu vedeam cum. Şi când mi-a trimis un docoment word în attachment, cu textul lui şi cu locul în care mă cita, m-am crucit. Era complet pe dinafară. Articolul meu dezbătea nişte reprezentări de pe o campanilă, interpretate aiurea înainte, şi avea poze. Mai dezbătea apoi problema aceloraşi reprezentări în funcţie de un alt context, şi iar erau poze. Omul a văzut pozele şi s-a prins despre ce era vorba în mare, dar concluziile nu mi le ştia. Păi cum să le ştie, dacă erau în româneşte...?
Apoi, se ocupa cu o arhivoltă, adică un semicerc format din bolţari deasupra unei intrări. Mă rog, cam dubioasă definiţie, atâta vreme cât încerc să nu mă refer la alţi termeni de specialitate. Arhivolta asta - din nefericire - fusese alături de un mozaic din Italia de sud subiectul masterului meu de la Bucureşti, pentru că avea de a face cu regele Arthur. Şi trăgeam şi acolo nişte concluzii, no, aşa că m-am pus şi i-am scris omului răspuns. Atunci când îi trimiţi cuiva un document word şi îi ceri să îţi spună părerea despre el, te aştepţi la critici, corecturi şi la păreri diferite. De aia îmi place ca, o dată ce am terminat un articol de-al meu, să-l pasez cuiva, să îl purice, căci singur nu văd tot ce trebuie şi sigur sunt prea mândru de rezultat ca să mă apuc să mă critic singur. De obicei Ana este tartorul articolelor mele (reciproca a fost uneori valabilă), şi Ana dă cu maiul, cu sete, când nu e de acord. Şi râde de mine, ceea ce e bine, pentru că în felul ăsta îmi arată clar sursa ridicolului. Îl schimb, deturnez prostia şi lucrurile ies cum trebuie...Zis şi făcut. I-am scris răspuns omului şi i-am pus în attachment documentul lui cu corecturile mele în Track Changes. Îi spuneam acolo că nu aduce nimic nou în cercetare şi că bibliografia e incompletă, lipsind din nefericire cel mai important studiu, al unui italian, despre arhivolta în cauză, dar şi altele. I-am dat şi o listă de vreo 25 de titluri necesare, i-am zis şi care au fost concluziile mele. Şi i-am trimis chestia. Tăcere de trei zile. Pauză lungă, obositoare. Uitasem de el. Vine mail: "Vă mulţumesc foarte mult. O să discutăm chestiunile în cauză în dezbaterile care vor urma prelegerii mele". Hmmm, no bine, zic din parte-mi, şi îmi văd de treabă.
Dar, ca un făcut, la o zi diferenţă vine tanti Y, în relaţii de amiciţie cu nenea X, şi îmi spune că omul este de-a dreptul enervat. Cum se poate să îl critic în asemenea hal? Dar cine sunt eu şi cum îmi permit?... Mă întrebam pe loc: "Atunci de ce m-a întrebat?" Şi colac peste pupăză, mi se transmite că am fost făcut: "Gras, bărbos şi orgolios"... Hehehe! Atât mi-a trebuit. Sunt fire mulcomă din naştere şi educaţie. Moldovenii sunt liniştiţi şi placizi. Dar e ceva şi undeva o firicică de sânge care se inflamează urât. Şi se zghihuie ca toţi dracii. A fost de-ajuns să aud cele trei chestii. Că sunt orgolios, aia ştiam de mult, căci altminteri de ce aş mai scrie articole, dacă nu aş crede că am ceva de comunicat? Binenţeles că mă socot şi că am dreptate, căci altminteri n-aş fi combativ. Adică, da, sunt orgolios. Că sunt bărbos treacă-meargă... Sunt şi eu acolo bărbos, o opţiune de studenţie moştenită până acum. Şi nici nu am de gând să îmi dau jos barba. Că sunt gras, şi asta e discutabil. Am vreo 95 de kile la 1,85 m. Da, sunt adipos pe alocuri, dar când sunt pus la rând cu graşii, brusc par normal. Nici-unul dintre cele trei adjective nu m-ar fi enervat într-un context normal. Dar înşiruirea celor trei şi raportul lor direct cu corecturile pentru care petrecusem vreo 3 ore m-a enervat.
E adevărat că nici înşiruirea asta nu m-ar fi enervat în situaţii diferite. dacă ar fi venit de la un prost, aş fi râs şi aş fi trecut mai departe, fiindcă printre nenumăratele precepte social-culturale pe care mi le-au oferit părinţii în copilărie se număra la loc de cinste teorema: „Nu te baţi niciodată cu proştii. Nu ai nimic bun de câştigat din asta!” E adevărat, sunt destule cazuri în care mă bat cu proştii, ba chiar şi părinţii mei se bat cu ei, căci nu ai ce face, se întâmplă, dar principiul este bun. de câte ori ai prilejul e bine să-l respecţi. Uite de aia nu mă enervez la comentarii stupide pe blogul ăsta sau la prostiile pe care le citesc săptămânal în adresa Patzinakiei. Numai că omul ăsta nu era prost. Puteam – care-va-să-zică – să mă bat cu el în linişte. Şi m-am bătut.
Citarea din notele de final.
Mai exact, am asistat la prelegere. Sala a fost plină. Zâmbeam. După ce am muncit 2 ani pentru lucrarea de master românească şi după ce am avut de înfruntat la acea dată unul dintre cei mai critici specialişti de la noi, un om care nu se lăsa decât foarte greu convins şi cu mii de argumente, căruia îi datorez şi acum formarea mea profesională, căci în Franţa nu am învăţat nimic în plus ca metodă faţă de ce m-a învăţat el... Mda, am făcut un anacolut. Să zicem numai că după cât scormonisem pentru subiectul ăsta, mă simţeam în largul meu în auditoriu. Şi la fel s-a petrecut şi când am deschis gura. Ei, gura am deschis-o târziu. Am aşteptat să se termine expozeul (unde am fost de altminteri şi arătat cu degetul, ca bibliografie vie, în sală... un moment neplăcut), a fost arătată una dintre ilustraţiile articolului meu, singurul lucru pe care oponentul îl pricepuse de altfel, am aşteptat la rându-mi 10 minute de întrebări şi răspunsuri ale publicului, care au fost aplaudate cu sete, iar la urmă am ridicat mâna. În clipa aceea, după prostul obicei deprins de când predam latinească la Cantemir, mă uitam fix în ochii adversarului. Şi dacă de obicei sunt un personaj timid, când ceva mă interesează timiditatea dispare, oriunde s-ar fi ascuns. Îmi turuie gura în continuu. Şi mi-a turuit:
"Îi mulţumesc domnului... pentru bunăvoinţa cu care am fost citat..." Apoi alte trei lulele şi trei surcele pentru a aclimatiza politeţurile de rigoare, să nu par mârlan. "... dar după cum am discutat în prealabil, nu avem aceleaşi păreri asupra subiectului". Buf! Tăcere mormântală în sală. Vreme de vreo 10 minute am vorbit singur, ceea ce nu se face, dar trebuia să fac, şi am turnat repede tot ce lipsea expozeului: bibliografie, metodă, texte şi reprezentări noi cu care arhivolta trebuia pusă în legătură (unele dintre ele fiind deja publicate din anii 20-30, dar autorul nostru nu le cunoştea), apoi concluzii şi ipoteze de lucru posibile pentru viitorime. A fost un fel de lovitură de graţie, ca o măciucă care se apropie din ce în ce mai repede de capul victimei, îi dă târcoale în cercuri largi, apoi din ce în ce mai strânse, şi în final îi arde una după creştet să-i sară ochii. Cum am o plăcere perfidă pentru retorică şi cum la facultate am mâncat discursuri antice pe pâine aproape zilnic, am adaptat spontan începutul lui Pro Milone al lui Cicero pentru a mă amuza şi l-am pus în coada discursului meu (ţin minte şi acum detaliul ăsta pentru că mi se părea ireal felul în care îmi ieşeau cuvintele pe gură): "...deşi îmi pare destul de nepotrivit ca un autor citat să critice însuşi fragmentul pus în legătură cu el, mă tem că trebuie să o fac. Contribuţia mea a fost rezumată la specularea unei fotografii, iar miezul articolului, corelarea mai multor reprezentări cu fragmente de diplome şi de cronici, a fost ignorat." Ca răspuns am primit o altă tăcere de vreo 5 secunde. Apoi priviri timorate, care căutau prin sală vreun ajutor. Ajutorul a venit binenţeles, căci orice chestiune poate fi dezbătută şi ameliorată de membrii unei comunităţi academice, dar latura fundamentală a discursului meu a rămas neatinsă. ca atare, o văd mai nou expusă în cartea de faţă, dar iarăşi prost înţeleasă. Va trebui probabil să scot un articol într-o limbă străină, sau două, care să reia subiectul meu de master românesc, pentru a fi pricepută. Sau poate nici asta nu e de ajuns.
Mai amuzant e că duşmanii omului cu pricina m-au felicitat. Mă uitam la ei cu milă... Dacă pentru ei atâta a fost răspunsul meu, atunci numai bine. O parte dintre cunoscuţi, în speţă doctoranzi ai domnului în cauză, mă evită şi acum... Iar asta mă distrează. Nu e bine ca dacă faci teta cu X să fii văzut cu Agrigoroaei. Iar recent, acum câteva luni, acelaşi nene a rămas profund mirat că l-am ajutat să care nişte cartoane pline cu cărţi. Aceeaşi tanti (Ochiul şi Timpanul de pe-aici) m-a informat că nu se aştepta să îl ajut... De unde îmi dau seama că pentru el, săracul, devenisem antipatic într-un mod visceral. Câteva zile mai târziu, Şeful meu mă convoca la el în birou şi mă întreba: "de ce ai făcut asta?". Pentru că nu aveam altă explicaţie posibilă, i-am spus purul adevăr. Din fericire discuţia a rămas privată şi, chiar dacă astăzi ea devine publică în blog, publicitatea asta postumă nu va dăuna deloc, căci sper să se ducă iute în arhive.
Citind însă cartea astăzi, după-amiază, văd că ea atinge mai multe chestiuni nevralgice. Îmi dau seama că o să trebuiască să o critic şi în teza de doctorat, iar critica nu va fi laudativă, din contră. De domnul în cauză mă desparte în primul rând apartenenţa la o şcoală de gândire diferită şi folosirea unei metode diametral opuse. Deşi nu are cum să fie socialist, moşteneşte o direcţie de cercetare post-marxistă, mult diluată în sorbonisme, felurite trăsnăi antropologice care nu fac sens în toate cazurile, şi alte alea. De fapt, metoda lui este sinteza mai multor metode şi cum tratează un domeniu eterogen, concluziile sunt atât de fragile încât le poţi rupe cu unghiuţa. Eu nu practic metoda asta, ci din contră, una diferită, orientată întotdeauna în funcţie de cerinţele obiectului de studiu şi mai simplă. Prefer să cunosc teoria, dar să nu devină tiranul meu. Şi-apoi sursele mele principale nu sunt istorice, ci literare. Ne vom mai înfrunta şi pe viitor. Ba mă tem că la fel de virulent.
Partea cea mai interesantă este că m-am trezit cu citări ale lucrării de master româneşti, dar în varianta de pe net, şi încă cea veche, nu cea nouă, care poate fi citată la pagină, cum trebuie, şi cum dădusem de altfel şi sfatul.
Degeaba i-am spus omului că nu aceea trebuie să fie forma citării, ci să-mi ceară paginile lucrării de master, numai că n-o vrut. Cine ştie oare de ce? Orgoliul probabil... Partea şi mai gravă este că titlul nu este complet... Subtitlul "Arhivolta de la M..." era partea cea mai importantă a lui, căci ea justifică demersul, dar să spunem că neştiind româneşte, omul a luat ce s-a priceput. Şi totuşi, e aşa de greu să pricepi ce vrea să zică "arhivolta de la Mod...a" când tu însuţi scrii despre l'archivolte de M...? Hmmm. Ajungă-i pe astăzi. Ce putea să îmi lase un gust plăcut îmi lasă numai măzăriche din cea amară printre dinţi.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:29 PM,
