Una despre Sir Şeful
sîmbătă, martie 22, 2008
N-am practicat niciodată lauda de magiştri, pentru că sună a linguşeală şi îmi repugnă la fel de mult cum îmi repugnă lauda prea insistentă pe care mi-o fac diverse persoane uneori. Mă pun în pielea lor şi, ştiindu-mă că reacţionez circumspect, vreau să-i scutesc pe alţii de un exerciţiu penibil pentru care nu au nici-o vină. Aaaa, că mi-i respect, asta e o chestiune secundă, care mă îndeamnă mai degrabă să vorbesc cu rare prilejuri despre ei şi în general să mă abţin de la comentarii. Şi totuşi, există unele momente în care îmi dau seama că magiştrii sunt, din diferite motive, pe aceeaşi lungime de undă ca şi mine.
Despre magiştrii români nu voi zice nimic astăzi. O să zic numai despre magistrul francez, de neam italian, care m-a impresionat zilele trecute, atunci când i-am citit un articol într-un ziar francez. Ziarul în care apare afacerea este stângist şi asta mă cam enervează, dar în Franţa cam totul e stângist, aşa că trebuie să te conformezi. Vrei, nu vrei, până la urmă mănânci socialism pe pâine în fiecare zi. Să revin însă, deoarece articolul nu este neapărat de stânga sau de dreapta. Nu reprezintă valori politice, ci traume academice.
Sir Şeful se plânge, ca universitar, în acest articolaş de lipsa de maleabilitate a legilor şi de consecinţele nefaste pe care le vor aduce în viitor. Se străduieşte cât se poate de frumos (iar demersul literar este impresionant) să atragă atenţia că disciplinele umaniste nu pot fi măsurate sau făcute competitive prin importarea unor metode barbare din disciplinele reale. Se mai plânge apoi de uniformizarea învăţământului francez şi atrage iarăşi atenţia că aceleaşi discipline umaniste nu pot fi puse în aceeaşi oală cu matematicile şi economia. Trage un semnal de alarmă de felul celor pe care le tot trag şi profii noştri români de câţiva ani încoace, numai că semnalul lui conţine o coordonată pozitivă, descreţitoare de frunţi, umorul. Am râs cu lacrimi la citirea începutului şi sfârşitului. Sunt de-a dreptul geniale. Aplauze la scenă deschisă...
De fapt, care e problema? Până şi profesorii francezi îşi dau seama de scăderea nivelului educaţional şi nu sunt mulţumiţi de performanţele obţinute. Până şi ei îşi dau seama că goana disperată după tehnologie şi după ridicarea acesteia la statut divin produce nişte monştri culturali. Zeul Uzină nu are ce căuta pe plaiurile umaniste, căci metodele lui barbare de cuantificare şi estimare a cantităţii de muncă fac din studenţi nişte mari leneşi şi agramaţi. În disciplinele umaniste ne cam luptăm singuri, fiecare cu sine însuşi, nu unul cu altul.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:04 AM,
