Clondirul lui Mikloş
joi, martie 13, 2008
Oraşul avea o piaţă mare, pătrăţoasă, înconjurată de case cu acoperişuri în două ape, toate ordonate minuţios. Fiecare casă avea hornul ei, la fel de pătrăţos, cu cărămizile ordonate şi ele într-o simetrie obositoare. Frumuseţea era pe aici lipsa urâţeniei, iar fericirea nu mai era; plecase. Prin Piaţa Mare a oraşului, cu casele ei în două ape şi cu acoperişurile puse-n rând ca un batalion de ţigle se plimba numai lipsa durerii, într-o sterilă şi nemţească organizare a spaţiului. Aici veneau soldaţii la paradă şi ferecau între rândurile lor duble de infanterişti câte două laturi ale pieţii. Dragonii mândri îmbrăcaţi în roşu se puneau de-a celelalte două laturi. Şi pe urmă se porneau în formaţii, mai pătrate, mai rotunde, ovale sau triunghiulare, care de care mai geometrizate, ordonate, ca la armată, numai bine să placă ochiului de sas organizat. Un oraş în care totul era la locul lui, după tipicul nemţesc. Nimic nu era în plus, iar dacă ceva va fi fost în plus, atunci sigur i s-ar fi găsit şi lui o întrebuinţare. Cam aşa a fost şi cu statuia fercheşă a lui Roland. Numai Bunul Dumnezeu ştie când vor fi auzit saşii de Roland, tot el ştie probabil dacă vreunul dintre saşi va fi citit Cântarea eroului, şi în ce limbă o vor fi aflat. Cert este că pe vremuri exista în Piaţa Mare o statuie a lui Roland. Şi ca toate statuile, s-a stricat. Au fost multe ploi care-au ros-o, au fost mulţi ticăloşi care au dat cu pietre în ea (nu saşii, ci străinii). Au fost multe de îndurat pentru o sărmană statuie, sau poate sasului pur şi simplu nu i-a mai plăcut. Îi trecuse vremea, îi apusese moda. Ei, şi atunci, pe la 1550, când saşii se credeau liberi şi scăpătaţi, au strâns vreo două sute şi ceva de florini şi au dat poruncă unuia Onofrei să facă altă statuie, tot a lui Roland, dar nouă, din gresie frumoasă şi lucitoare. Şi Onofrei a făcut-o, cum ziceam, dar şi asta s-a stricat. Sau poate nici asta nu le-a mai plăcut saşilor. Sau poate nici ea nu mai era la modă. Şi peste vreo sută de ani au făcut alta, şi au pus-o tot pe locul celor două vechi.
Tot în piaţa asta, lângă statuia lui Roland, îi tăiaseră în urmă cu douăzeci şi ceva de ani capul lui Sachs von Harteneck. Pfii, ce frumos a fost atunci! Să vezi cum şedeau ostaşii ca la paradă. Şi venise toată lumea la privit. Şi făcuseră un eşafod mare, mare de tot. Şi când te gândeşti că în urmă cu alţi cinci ani, când îl făcuse craiul Leopold cavaler pe Harteneck ăsta, câţi nu îl pizmuiseră... Probabil cam tot atâţi câţi şedeau la privit în jurul pieţii. Şi să vezi, cinstite băutor, cum a ridicat dragonul sabia, şi cum tremura spinarea lui Harteneck, şi cum i se prelingeau în barbă stropii de sudoare şi picurau unii după alţii în pământ! Pfiii, serios acum, fără şagă, şi era atâta lume în Piaţa Mare câtă n-ai văzut domnia ta în veci de veci!
- Aşa o fi, cinstite hangiu, aşa o fi.
- Hehe, dar nici că ţi-ar păsa! Ştii oare domnia ta că din ziua aceea şi până astăzi nimănui nu i s-o mai tăiat capul pe la noi?
- Nu ştiu, de unde oare-ar fi să ştiu? Că doar vin de departe...
- Dar pe-acolo de pe unde vii domnia ta, pe-acolo prin depărtări, ai mai văzut să-i fi tăiat cuiva capul? Sau ai mai auzit măcar?
- N-am văzut, niciodată n-am văzut. Dar de auzit am mai auzit. Şi cum e?
- Păi mai întâi ridică spada. Şi-apoi ţinteşte cu spada-n ceafa aceluia.
- Cine ţinteşte?
- Călăul, cum cine? Călăul, cel mascat...
- Păi nu spuneai că era un dragon din cei fercheşi, cu straie roşii şi cu spadă la brâu?
- Ei, m-oi fi încurcat şi eu, cine le ştie pe toate? O fi fost dragon călăul, că nu mai ţin minte, fiindcă eram şi eu tânăr pe atunci, şi nici măcar nu prinsesem loc în faţă, aşa de mare era îmbulzeala.
- No bine, zise Mikloş, zi-i inainte. Şi mai luă o gură de bere, mai apucă un codru de pâine cu care întinse în zeama din blid. Mai zi, mai zi, şi ce se întâmplă după ce ţinteşte?
- Păi îi zboară capul atunci. I-l taie, şi se desprinde de pe gât ca şi cum ai tăia un dovleac în două. Şi se vede carnea cea roşie.
- Şi sânge, ţâşneşte mult sânge? zise Mikloş şi mai luă o gură de pâine.
- Sare sânge ca dintr-un izvor, ţâşneşte sângele – cum să zic – la fel cum sare glonţul din puşcă.
- Sare, sigur că sare. Şi pe urmă ce se întâmplă? Cu trupul ce se mai petrece?
- Cu trupul, Doamne ajută, se întâmplă multe drăcării...
- Se zbate, nu? se zbate singur, şi sare şi el în sus – aşa – bezmetic.
- Sare, sare, cum să nu sară! Dar domnia ta de unde le ştii? Te pomeneşti că ai mai fost la alte descăpăţânări! Păi nu ziceai că n-ai văzut nici-una?
continuarea în Patzinakia, secţiunea de poveşti...
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:07 PM,
