Butoiul lui Diogene: octombrie 2007

Chinezoaica grasă şi cocoşelul ciupitor
duminică, octombrie 28, 2007

Ciupi-ciupi, dragi cititori. Se face că într-o bună zi, mai exact în ziua de ieri, subsemnatul a plecat să-şi cumpere pantaloni, deoarece cu câteva zile înainte reuşise performanţa de a rupe, prin agăţare într-un gard, cracul drept al unui pantalon favorit. Ei, binenţeles că pentru un adevărat deadhead pantalonul este încă în stare de funcţionare, dar mi-e teamă că şeful şi colegii de slujbă nu îmi împărtăşesc gusturile muzicale şi vestimentare, aşa că am plecat în sfânta zi de sâmbătă la căutat pantaloni.
Zis şi făcut.
Mai înainte de toate m-am urnit de acasă către staţia de autobuz, şi acolo am aprins o ţigară în aşteptarea autobuzului favorit. În staţie mai erau două tipe, una pe bancă, citind ceva, şi alta fix în spatele meu, care se gândea probabil la treburile ei. Şi deodată au venit ei, cei doi, chinezoaica şi cocoşelul, oferindu-ne celorlalţi un spectacol de neuitat. Chinezoaica era grăsunie, dar altminteri, ca orice chinezoaică, avea un excelent simţ al armoniei culorilor: ceva geacă de pufulete roz, cu pantaloni verzi mulaţi pe cracii expandaţi, tenişi galbeni cu roşu în picioare şi multe clame colorate care prindeau un păr negru drept – specific naţional – care stătea la fel şi fără ele. Faţa nu era pur şi simplu rotundă, ca la toate chinezoaicele, ci avea volum, era mai degrabă sferică, cu nasul îngropat şi strivit undeva la epicentru. Chinezoaica venea la pachet cu două bagaje direct proporţionale, dar pe care le căra cocoşelul. Acesta din urmă era european şi mai târziu m-am prins... perfect francez. Era slab şi lunguieţ, cu vreo 5 centimetri sub înălţimea mea,cu ceva haine gri închis sau deschis, şi cu o bărbiţă de ziua a treia sau a patra, ceea ce nu îl împiedica să îmbine armonios parfumul propriu cu un proaspăt aftershave. Cocoşelul, strivit de bagajele partenerei, le-a aruncat pe trotuar şi a răsuflat eliberat. Apoi s-a exprimat laconic, evitând verbele, şi a spus: „Bus... en retard”.
Chinezoaica a zâmbit larg, desfăcându-şi sfericitatea feţei într-un oval cu o semilună centrală (gura), ţuguind buzele. Cocoşelul spuse atunci: „Toi... amour!” şi se aplecă deodată asupra ei, aplicând o serie de patru pupici perfect ritmaţi. Iniţial mi s-a părut o glumă. N-am văzut pe nimeni să se pupe în halul respectiv. În general am observat – pe propria piele sau pe a altora – pupici scurţi şi grăbiţi, caracteristici plecării trenurilor din gară, sau pupici languroşi, din genul salivar, care duc la contorsionarea membrelor partenerei pe trupul partenerului pupăcios. Sau pupici dulci-amari, cu muşcări de buze, sau limbi înfipte adânc în gâtlejuri, care provoacă inflamaţii în obraji, ori pupici de curăţare, din cei care şterg faţa sau buzele partenerului. Sau atâtea alte forşe de pupici. Ei bine nu!
Cocoşelul şi chinezoaica se pupau în alt fel. Mai exact în reprize ritmice. Şi-apoi, dat fiind că domnişoara chinezoaică avea cu vreo 20 cm sub cocoşel, acesta îşi înclina capul cu avânt pentru a sorbi fiecare sărut. Cum amândoi îşi ţuguiau buzele perfect, bănuiesc că sărutul avea şi valenţe profilactice, căci umorile dragostei nu penetrau. Mişcarea din cap a cocoşelului era sacadată şi mereu anticipată sau conchisă cu ajutorul sintagmei non-verbale: „Toi... amour!” Şi mişca domle cocoşelul capul de patru ori, ca un pendul, cu un pupic pe secundă. Uneori o pupa şi pe frunte, cu aceeaşi sacadare perfect cronometrată, dar în reprize de câte trei pupici. Şi mai rar o pupa pe păr, cu doi pupici. Fiecare pupic era anunţat publicului printr-un pleosc specific articulării labiale.
La un moment dat a sunat Marie. Nu o cunoaştem, cocoşelul o cunoştea însă. Şi a vorbit tare, de auzeau şi pasagerii din staţia de autobuz de peste drum, o mustra pe Marie, care abia se sculase, şi striga la ea să se grăbească, iar când a terminat s-a uitat iar la chinezoaică, a oftat şi a spus: „Marie... en retard”, după care a aplicat tirada de pleosc-pleosc-pleosc-pleosc pe buzele iubite. Şi la urmă a răsuflat trist strângând-o în braţe. Îi comunică apoi cu maturitate: „Toi... pas triste. Toi... amour. Week-end... vite.” Iar chinezoaica a răsuflat şi ea. A băgat mâna într-un buzunar după şerveţele. I le întinde cocoşelului, care îşi suflă mucii cu graţie într-unul din ele, mai exact cu degetele mici de la mâini la 90 de grade de palmă. „Bus...ici” spune cocoşelul şi apoi am urcat cu toţii. Şi am ajuns şi io la magazine, unde am uitat de cocoşel.
Ei bine, pantaloni care să îmi placă nu am găsit. Am găsit însă cămăşi, ceea ce înseamnă că tot n-am pierdut timpul. Şi-am mai cumpărat şi câteva perechi de şosete, că mi-era tare lene să spăl din cele murdare adunate în punga de sub pat... Viaţă de burlac! Dar şi acum mă gândesc la cocoşel şi la iubita lui chinezoaică, pe care nu îi voi putea uita. Ce chestie domnule, să te pupi mecanic, ca un pendul. Poate că săracul număra secundele până se vede scăpat de ea.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:35 AM, , links to this post

... şi au găsit în locul pomului o biserică construită exact după forma pomului
vineri, octombrie 12, 2007

Ciresarii se afla in vacanta de vara.Victor este plecat cu parintii lui in Austria,iar Ionel este plecat intr-o excursie pe malul marii.Ceilalti ciresari isi petrec vacanta in oraselul lor natal.In timp ce se plimba prin curtea scolii,Tic a vazut o fata foarte frumoasa imbracata intr-o rochie alba.El s-a hotarat s-o priveasca de mai aproape,dar fata l-a observat asa ca Tic a renuntat la planul sau.Copilul a poreclit-o "fata in alb".Tic a aflat ca pe fata in alb o cheama Laura si ca ea se afla in vacanta la bunica ei care este foarte severa.

Ursu se pregatea pentru un meci foarte important de box.El se antrena foarte mult.Din fericire Ursu a castigat meciul dar foarte greu.La meci,Tic a vazut-o pe Laura pentru ultima data fiindca ea a disparut imediat dupa meci.Ciresarii au aflat ca fata in alb a fost rapita de trei oameni si a fost dusa in Castelul Vulturilor.Acolo ea a fost inchisa intr-o incapere.

Ciresarii nu stiau unde se afla castelul.Ei credeau ca acest castel se afla la niste ruine din apropierea orasului,asa ca au inceput cautarile.Ei n-au gasit castelul la ruine,in schimb au gasit un document.vechi de mai bine de trei sute de ani.Ei au descifrat documentul care era scris in alfabetul chirilic.Cu ajutorul lui Victor care s-a intors din Austria,ciresarii au aflat ca drumul spre castel le va fi aratat de un pom stramb de pe o colina din orasul Soimeni.

Ziua urmatoare ei au pornit spre Soimeni.Ajunsi acolo ei au gasit in locul pomului o biserica construita exact dupa forma pomului.Ei s-au luat dupa umbra lasata de biserica.Ciresarii au cautat gaura unde putea fi ascunsa intrarea in castel si au gasit-o intr-un munte.Ei au intrat in gaura si au descoperit un tunel care ducea spre castel.

Insa tunelul avea o gramada de capcane,dar ciresarii au scapat cu bine. Ajunsi la capatul tunelului ciresarii au descoperit Castelul Vulturilor.Dupa ce le-au trecut emotiile ei au intrat in castel unde au descoperit o incapere care avea pe pereti tot felul de arme decorate cu pietre pretioase.Dupa mai multe cautari ei au gasit doua tunele diferite care duceau spre inima castelului.Tic a intrat in primul iar Victor a intrat in al doilea.

La capatul tunelului in care a intrat Victor a gasit incaperea in care se afla fata in alb.El a scos-o din incapere si a vrut s-o duca la ceilalti ciresari dar Victor si Laura au cazut intr-o capcana.Cand Tic a ajuns la capatul tunelului in care a intrat a descoperit incaperea in care se aflau cei trei oameni.Acestia l-au prins pe Tic si l-au tinut legat crezand ca este un hot.

Victor si Laura au fost salvati de Ursu.Cei trei oameni au aflat de la Tic ca mai sunt si alti copii cu el.Intalnindu-se cu ei,ciresarii le-au aratat celor trei oameni unde se afla comoara.Tic a fost eliberat de cautatorii de comori asa ca toti s-au intors fericiti acasa.Bunica fetei in alb s-a bucurat foarte mult vazand-o pe nepoata ei si i-a felicitat pe ciresari.Tic s-a indragostit pentru prima oara.El a intrat in adolescenta.

Ei, e frumos ce aţi citit?

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:38 PM, , links to this post

Cui i-e frică de Cristina Aguillera?
vineri, octombrie 05, 2007

Am fost astăzi la slujbă, ca de obicei. De dimineaţă a venit potop de mailuri cu informaţii ale proiectului care au trebuit puse pe căprării şi integrate imediat. Apoi o perioadă de linişte, în care am puricat în interesul propriu şi al tezei un facsimil de manuscris, şi pe urmă iar mailuri, iar schimbări şi la coada programului m-am apucat să termin un articolaş despre alţi vlahi, de data asta descoperiţi în două poeme ale unui trubadur. O zi plină ochi, cu alte cuvinte. Şi vine vichendul. E prilej de tihnă şi relaxare. Dar astăzi am văzut cu mult mai multe. 5 minute au întrecut cu totul peripeţiile academice. 5 minute în trafic.
Ei bine, tot astăzi am asistat la un dialog genial în autobuz. Erau două, la vreo 21 de ani, în Poitiers, în autobuz, românce însă. Apoi, pentru că erau în străinătate, se credeau libere să comunice în gura mare. Io eram în faţa autobuzului, cu ochii pe geam. Ele erau la mijlocul lui, cu ochii una la alta. „Alta” avea picioare groase, poponeaţa mare şi lăsată, blugi strâmţi sub talie şi buric monocolor vizibil prin dezvelirile ciudate a trei rânduri de haine. În privinţa hainelor nu putem folosi adjectivul „monocolor”. Să spunem numai că semăna cu Arlechino. Păr blond, vopsit ieftin, maximum 2 euro; parfum mult, din belşug şi cu aromă de fructe exotice, să zicem de 3 euro. Bănuiesc că de la ea venea, căci cealaltă nu părea a cunoaşte feminitatea nici în formele ei gimnaziale. Cealaltă, adică „una”, nu era trasă prin inel, ci prin presă, era scheletică, genul fomist, neagră tuciurie şi cu ochelari mari. Haine albastre, genul comun (stofă de blug probabil) şi o un săculeţ-poşetuţă cu mâţa neagră care te asaltează la toate tarabele din Paris. Avea un aer sec, trist, superior. „Alta” părea fâşneaţă, dar nu avea prea mult spaţiu de rulat. Dădea din picior nervos:

- Tu fată, ai văzut ce creion şi-a luat Irina pentru sprâncene?
- Nu!
- E verde, aşa, maroniu, şi şi-a luat şi cremă de faţă! Tu ştii unde e magazinul X?
- Nu!
- Ar trebui o dată să îl căutăm, dacă vrei poţi să vii cu noi când mergem să ne mai luăm câte ceva. De ce nu ai venit aseră la chef?
- Eram obosită.
- Vai, ştii ce frumos a fost? A venit Philippe, cu Moubé [trascriu fonetic] şi am dansat până la noctambusul de 2. Şi să vezi ce făcea negrul ăla cu Irina. O învârtea. Mamă ce ştie să le danseze. Îţi place Cristina Aguillera?
- Nu!

A urmat tăcerea. O respiraţie sacadată, încă o staţie de autobuz, la care „una” a coborât, „alta” a salutat:

- La revedere!
- La revedere!

Şi uite-aşa mai luăm şi noi pulsul emigraţiei „academice” româneşti, oameni la studii grele, de obicei în material feros. Trăiască studenţimea Erasmus şi sentimentul înfrăţirii dintre oameni!
Atât pe astăzi, lume dragă.

P.S. Şi să nu uit, dragă GM, să ştii că piesa ta de la Ayreon îmi place la fel cum îmi place şi „Layla” în varianta de album. Îmi place numai ultima parte, cea de la minutul 5 încolo, ba chiar îmi place la nebunie. Dar începutul, ei bine, începutul sucks!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:27 PM, , links to this post

Întoarcerea
joi, octombrie 04, 2007

Cu o floare sau cu o rândunică nu se face primăvară, dar la mine cu un cititor se face public, aşa că, ispitit de cunoştiinţe mai vechi să scriu, mă apuc să redeschid blogul, batâr că publicul iniţial văd că e format dintr-un om, şi ăla fan Marilyn Manson, ceea ce nu mă încântă. Nuu, adică pardon, n-am nimic cu omul, probleme am numai cu Marilyn...
Să revenim. N-o să povestesc ce am făcut în vacanţă, că nu e compunere de septembrie la clasa a III-a. Intraţi pe una dintre nouăţile din Patzinakia şi aflaţi singuri despre ce e vorba, cu alte cuvinte care a fost apogeul vacanţei. Pe urmă a urmat, ca să îmi amintesc de o anumită profesoară din facultate, un anticlimax în care acţiunile turistului au scăzut, dar culmea, cele ale slujbaşului au crescut! Mă aflu aşadar la slujbă, unde nu e mare lucru de făcut şi numai bine îmi scriu teza de doctorat. Adică scriu cătinel : într-o zi o pagină, în alta două (niciodată însă trei) şi în alte dăţi nici-una, căci citesc.
Şi iar trebuie să plec în capitala mamii lor la puricat fişiere. De, asta ne e meseria. Dar de data asta am descoperit un hotel simpatic, central şi cu bani puţini. Adică nu eu l-am descoperit, ci Arabela, când ne-am întâlnit în iulie în Paris (ea venind, eu plecând).
Şi pentru că momentan m-am mutat în casă nouă şi mai am destule de despachetat aici, recunosc că textul ăsta este penibil şi o să pun în continuare nişte poze. Nu din timpul vacanţei, ci de-ale Arabelei, de la Paris.