AGUIRRE, mânia lui Dumnezeu (1972)
miercuri, februarie 28, 2007



Sunt foarte fericit, îmi vine să scriu o droaie de lucruri, aşa că o să încep de la origini, cu acea pasiune de a face arheologia propriei mele minţi într-o formă exhibiţionistă. Ei bine, când s-a terminat liceul şi urma să înceapă facultatea, mă aflam într-un moment critic. Nu pentru că nu ştiam ce vreau să fac în viaţă. Pe vremea aceea îmi închipuiam că o să mănânc numai latineşte, fără să îmi dau seama că Evul Mediu este infinit mai gustos. Criza era generată de muzică, căci sunt înainte de toate nu un animal politic, ci unul meloman, cu o pasiune exagerată de colecţionar, ba poate chiar maniac. La vârsta aceea epuizasem inconştient toate resursele de care dispuneam. Eram sătul de Gentle Giant, de King Crimson, de Led Zeppelin, Uriah Heep şi de toţi „marii clasici” ai anilor 1970. Rockul progresiv, generaţia hippie şi hard rockul ajunseseră într-un punct de saţietate maximă, din care nu mă mai puteam mişca. Ştiam pe dinafară versuri dintr-o mie de cântece, îmi rosesem benzile casetelor şi tocisem acul de la pick-up. Iar ai mei se săturaseră şi ei de acel „zgomot indistinct” pe care îl numeam muzică. Numai bine că m-am mutat la Bucureşti, pentru că maică-mea intra în transă la primele vocalize ale lui Thijs van Leer, când începea să tragă iodlere pe „Hocus Pocus”. O zbughea pe uşă afară, dornică să-l asculte pe binefăcutul Bocşa sau cine ştie ce muzică suavă, corală, iar de sărbători erau conflicte crunte, căci Hruşcă şi acum îmi bântuie coşmarurile muzicale. De, ce să-i faci, sunt vinovat că încercam să fiu elitist într-o familie normală, supusă regulilor elegante şi simple până la urmă ale acelei middle-class româneşti. Dar să revin. În acel moment de criză muzicală nu m-am aruncat (ca alţi simpatici colegi de liceu şi adolescenţă) în grunge, în black metal, într-un folk trist sau într-o muzică de cameră „elevată”. Am continuat să ascult Zepp, Heep, Purple, Crimson şi toată compania. Ce să mai spun de Jethro Tull, care stârneşte şi acum nostalgii. Dar în paralel, sătul de discografiile complete pe care le aveam sau cunoşteam, căutam lucruri noi. Aşa am început să dau ori de speţe stranii de jazz, ori de tot soiul de trupe mai mult sau mai puţin cunoscute, de la Lokomotiv GT, Premiata Forneria Marconi (al cărei sunet mă scoate din morţi şi azi) până la Atomic Rooster sau The Nice. Şi ascultam şi trupele astea în draci. Şi ajungeau şi ele la acea epuizare nedorită. Printre trupele care se perindau prin urechile mele erau şi câteva derivate psihedelico-ambientale nemţeşti, dintre care cele mai ciudate erau AshRa Tempel şi Popol Vuh. Şi le-am ascultat şi pe astea câţiva ani buni, până când m-am săturat şi de ele. Nu am găsit însă unele lucruri pe care le căutam, şi anume filmele cărora le corespundeau unele dintre albume. Până astăzi continui să caut de exemplu „La Vallée” şi „More”, două filme cu coloană sonoră Pink Floyd, dar unul – cu coloană sonoră Popol Vuh – îmi lipsea.





Ei bine, astăzi am pus în sfârşit mâna pe „Aguirre, der Zorn Gottes”, un film regizat de genialul, pluridisciplinarul şi artomanul Werner Herzog în 1972. Mai văzusem „Nosferatu vampirul” (1979) al lui şi „Până şi piticii au început de mici” (1970). Dar „Aguirre”, despre care auzisem că ar fi genial şi că e filmul lui cel mai bun, nu îl găseam nicidecum. Anul trecut l-am găsit în sfârşit la Mediatecă, şi eram aşa de bucuros, voiam să îl împrumut imediat, dar eram cu o gagicuţă care îşi dorea să vadă neapărat în seara aceea un film cu Cary Grant. Iar io, din iubire de prostie sau dintr-o prostie de iubire, am renunţat să-l văd pe Klaus Kinski în rol de conquistador şi l-am văzut până la urmă pe Cary Grant într-unul dintre rolurile lui ordinare, în care sfârşea evident prin a se cupla cu femeia fatală a filmului. A doua zi, când îl returnam pe Cary Grant, „Aguirre” era împrumutat. Şi de atunci a trecut un an, iar filmul lui Herzog e mereu împrumutat. La sfârşitul lui ianuarie m-am hotărât să îmi fac rezervare la el, dar am aflat cu stupoare că mai erau alte 4 rezervări anterioare, aşa că abia astăzi, în data de 28 februarie 2007, zi fatidică, am reuşit să îl primesc. Când am văzut carcasa, când l-am văzut pe Klaus Kinski cu faţa lui de fiară, cu coiful spaniolesc şi când am văzut că pe spate scrie POPOL VUH, în venea să chiui la lună şi la stele şi să tropotesc prin clădirea Mediatecii din Poitiers ca printr-un manej. Iar acasă, de îndată ce am intrat pe uşă, am vârât DVDul în drive şi nici nu am apucat bine să-mi dau jos rucsacul, pălăria şi haina de pe mine, că deja mă pusesem să îl văd. M-am descălţat cu ochii fixaţi în începutul lui, când Herzog amestecă muzica şi imaginea, fără să lase spectatorul să înţeleagă. Şi dacă la început îl socoteam o emulaţie a lui „Apocalypse Now”, pe urmă mi-am dat seama că filmul nu e decât un pretext. Construcţia istorică şi scenariul în sine sunt de-a dreptul insignifiante. Nu sunt critic de film, habar nu am să comentez aşa ceva, dar în „Aguirre” e multă poezie şi multă tristeţe a cărnii – dacă ar fi să cad în limbaje preţioase. Klaus Kinski, care îl joacă pe Don Lope di Aguirre, conquistador trădător al lui Pizzaro, este expresia unei uri de-a dreptul viscerale, iar Eldorado pe care îl caută cu toţii în apele sterpe ale Amazonului... nu Eldorado, ci mai degrabă anticiparea şi lipsa apariţiei lui sunt pretextul unei tăceri punctate de scurte pasaje în care un sclav indian bâlbâie o melodie dintr-un nai. Bâlbâiala asta devine sinistră, iar tristeţea şi ura lui Kinski te cuprind şi pe tine – ca spectator – pentru că priveşte obsesiv. Filmul te suge în el, nu te lasă în afară, în liniştea aceea calmă a poveştilor istorice pe care le vezi detaşat cu ţigara zâmbăreaţă în colţul gurii. Nu îmi dau seama cum e filmat, dar e filmat în aşa fel încât să fii acolo. Mai bine însă ar fi să mă opresc. Am scris deja prea mult, foarte mult, şi aş risca să scriu în continuare încă pe atâta.






Este unul dintre cele mai bune filme văzute vreodată. Riscă să îl detroneze de departe pe „Dead Man” al lui Jarmusch, etalonul cinematografic al minţii mele. Este într-adevăr cel mai bun film văzut până acum. Serios. Chiar nu mint. Nu exagerez, iar faptul că l-am căutat şi aşteptat atâta nu cred că-mi influenţează decât foarte puţin judecata. Popol Vuh, trupa care fusese pretextul căutării lui, a decăzut. De acum „Aguirre” nu va mai fi un film în care cântă Popol Vuh, ci Popol Vuh o trupă care a contribuit la realizarea lui „Aguirre”. Iar acum, în timp ce scriu postingul ăsta, se piratează filmul. Păi ce, să-l las să-mi scape a doua oară?



şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 4:04 PM, , links to this post


Cum au păcălit fierarii pe popa din Michelsdorf - partea 2 şi referinţe bibliografice
marţi, februarie 27, 2007

... Şi-şi desfăcu atunci pumnul în care ţinea ascunşi banii şi li-i arătă: „Vă dau mărcile astea două, sunt ale voastre, iar pentru bronz o să vă dau sfeşnicul din biserică. Şi tare întristată o să mai fie lumea când va veni la slujbă pe-ntuneric, dar or să ştie toţi că voi n-aţi vrut, şi-atunci păcatul vostru o să fie” „Apoi, sfinţia ta, păcatul nostru o să fie, căci altminterea era păcatul dumitale.” Şi iarăşi mustăciră meşterii. Iar popa a plecat.
A doua zi, de dimineaţă, sfinţia sa stătea cu sfeşnicul în uşa cojmeliei. Şi l-au poftit înăuntru, au stat de vorbă, şi l-au întrebat cum să fie lucrarea. Iar sfinţia lui a spus că să fie cum e călăreţul acela de pe biserica frumoasă de la Bălgrad. Să aibă lance, şi coif, şi scut, iar apa să curgă afară din gura calului, iar calul să fie şi el meşteşugit, să i se vadă coama, să i se facă coadă bogată. „Să fie tare frumos!” zise în cele din urmă popa. „Apoi frumos vom încerca noi să iasă, dar lucrul ăsta-i tare greu de făcut, căci noi o să facem formele din lut, şi nu ne putem chiti să iasă şi coiful, şi lancea cum trebuie!” zise meşterul Johann. „Atunci să faceţi pe Sfânta Walpurga, neapărat, şi apa să-i curgă dintr-o mână!” „Vai, sfinţia ta, dar nici pe Sfânta Walpurga n-o putem face, căci e lucru la fel de meşteşugit! Oare cum să turnăm noi în lut şi mâinile, şi să iasă şi apa pe unde trebuie?” zise de-astă dată Hermann. Popii nu-i venea să creadă. Parcă erau vorbiţi între ei meşterii, şi sigur se vorbiseră de cu seară să-şi bată joc de el. Temându-se să nu facă vreo prostie, le zise: „Atunci să faceţi musai ceva ce se găseşte în biserica de la Bălgrad, căci slăvitului nostru episcop tare i-a plăcut lucrarea meşterilor pietrari de-acolo!” Şi iar a plecat.
Iar meşterii s-au mai chitit ei puţin în urma lui, şi-au făcut un cap de femeie, din cele ce se găseau de văzut pe la Bălgrad, dar nu o femeie în toată firea, ci i-au făcut trup de leu. Şi cum la turnare nu a fost cu chip să iasă cum se cuvine, a mai rămas capul acela de femeie şi cu o ţeavă, care-i ieşea din frunte, măcar c-aşa nu se afla la Bălgrad. Nu mai aveau unde să-i mai pună şi mâini, i-au lăsat numai labele, dar i-au pus păr frumos, se înţelege, pe care l-au făcut întocmai după cum sfinţia sa voia să arate o coamă de cal, şi i-au mai pus şi-un fel de zgardă la gât, de parcă ar fi fost vreun câine. Dar şi aceasta se afla la Bălgrad, aşa că s-au ţinut ei de cuvânt. I-au pus şi coadă, iar în capătul cozii au tras un smoc din cele pe care le vezi la vite. Şi ca să o poată apuca i-au pus în loc de mâner un trup de balaur, turnat şi el anume meşteşugit şi pe-urmă l-au lipit de capul şi de spatele acelei femei închipuite. Şi când au terminat au văzut că femeia avea pe burtă un guguloi mare de bronz, căci pasămite se lăsase în partea aceea lutul din formă şi ieşise şi mai chipoasă decât au vrut la început să arate. Iar ca să nu se supere prea tare popa Frederic când o s-o vadă, au luat amândoi dăltiţele şi-au ciocănit, şi-au pilit, până au dat jos guguloiul nedorit. Aşa că după o săptămână de muncă s-au dus şi i-au dat popii lucrarea, iar popa a plecat cu ea foarte fericit. Nici nu se gândea el că o dată ajuns la episcop va găsi acolo pe alţi şapte popi din ţinut, şi toţi veneau cu daruri, iar darurile erau numai acvamanile. Episcopul a stat mult să aleagă, căci erau acvamanile foarte frumoase toate, numai cea a popii Frederic arăta de batjocură. Şi până la urmă a ales una dintre ele, iar pe restul le-a pus la păstrare. Dar când vru şi popa nostru să dea acvamanila lui, episcopul puse oamenii pe el. Şi fugi popa Frederic înapoi în sat şi nu avu nici un câştig.

Aşa că până la urmă popa Frederic, în loc să aibă parte de cinstiri, iar de pe urma cinstirilor de bani, şi de pe urma banilor de un trai mai bun, se spăla pe întuneric în biserica din Michelsdorf, cu apă care ieşea dintr-o femeie-leu cu ţeavă-n frunte. Şi de fiecare dată când se spăla popa cu acvamanila, meşterul Johann şi cu Hermann al lui pufneau în râs. Şi cred că pufnea şi Domnul de sus din ceruri, căci aşa pedeapsa va să fie pentru toţi acei care râvnesc la pofte netrebuincioase.


Pentru doritorii de academisme, care vor să afle detalii reale despre numita aquamanilă, să facă bine şi să citească articolul online al Mariei-Emiliei CRÎNGACI ŢIPLIC, "ELEMENTE DE CULTURĂ MATERIALĂ A SAŞILOR TRANSILVĂNENI. (SEC. XII-XIII). I. OBIECTE LITURGICE", care se găseşte pe gratis la adresa următoare
Aquamanila de la Michelsdorf (Boarta) este descrisă în fişa cu numărul 4, iar o imagine a ei se găseşte tot aici.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:03 PM, , links to this post


Cum au păcălit fierarii pe popa din Michelsdorf - partea 1
luni, februarie 26, 2007

Când „cling”, când „clang”, când „bang” şi câteodată şi un „buf” se auzea din atelierul meşterului Johann. Gol până la brâu, încins cu un şorţ de piele neagră, prost tăbăcită, omul avea o piele roşie-arămie şi în frigul acelei ierni stătea cu uşa deschisă, dar nu-i era frig, căci aşa un foc mare ţinea aprins înăuntru, iar Hermann trăgea aşa de abitir la foale, încât se coceau amândoi în atelier. Sudorile le curgeau pe frunte, până după urechi, şi coborau apoi în barbă, iar când mai dădea o pală de vânt din viforul cumplit de afară, stropii luceau în lumina focului şi se izbeau de pământ. Meşterul Johann, un munte de om, se apleca şi se încorda după ritmul izbiturilor de ciocan. Şi la un moment dat, ridicându-şi capul, zise: „Hermann, mai lasă foalele puţin şi du-te până la izvor să iei nişte apă rece, dacă nu cumva o fi îngheţat până acum!”
De îndată ce-l auzi, Hermann sări iute de lângă foc, îşi puse cojocul ce-l cumpărase cu un an în urmă de la un valah, şi ţuşti afară pe uşă. Şi cât timp fusese el plecat după apă a intrat în cojmelia bătută de vânt a fierarului un popă, cu doi bani de argint într-o mână, dar pe care-i ţinea ascunşi, şi stătea şi se uita la Johann, iar meşterul nu îl vedea, căci muncea cu mare chin la un amărât de cui de potcoavă. Şi după ce mai dădu de patru ori din ciocan şi termină şi vârful cuiului, atunci îşi ridică ochii şi-l văzu pe popă. „Bine aţi venit la noi, să ne-ajute sfinţii! Şi să fie într-un ceas bun! Dar ce vânt v-aduce sfinţia voastră? Oare viforul de-afară?” şuguia cu mustaţa zâmbăreaţă într-o parte fierarul. Popa dădu şi el a zâmbi, iar pe urmă zise: „Mai lasă glumele, meştere, căci vin cu treburi de soi! Domnia sa episcopul vrea neapărat acvamanilă nouă. Cică s-a săturat să se mai spele pe mâinile sale sfinte cu cea pe care i-a adus-o Heinrich, popa din Christian!” „Iar domnia voastră ce v-aţi zis? Să-i faceţi dumneavoastră darul acesta de preţ, nu-i aşa? Şi de-asta aţi venit la mine” „Aşa e, meştere Johann, şi am venit la tine căci ştiu cât ne preţuieşti biserica, şi cât iubeşti pe Dumnezeu, şi mai ales pentru că eşti om de înţeles.” „Curat grăit-aţi, sfinţia voastră, căci mult iubesc pe Dumnezeu, dar pare-mi-se că în privinţa înţelegerii mai avem noi ceva de discutat!” Şi iar îşi ridică şugubăţ mustaţa a râde. Popa se încruntă puţin şi atunci se izbi în lături uşa şi intră Hermann, cu o găleată plină ochi de apă, şi se puse lângă foc, dârdâind din toate încheieturile. „Să ne trăiţi, popă Frederic, să ne trăiţi şi să-mi mai botezaţi un rând de copii, că primul parcă-a ieşit cam nevolnic!” Popa se-ncruntă şi mai mult, căci nu-i plăceau oamenii veseli. „Dar ce v-aduce pe la noi? E ceva de lucrat la biserică?” „Nu – zise Johann – domnia sa a venit cu gând să-i facem o acvamanilă!” „Chiar aşa, părinte? Dar ăsta-i lucru cu mare meşteşug!” „Aşa e fiule, ce-i drept, dar voi sunteţi, cum am mai zis, oameni de-nţeles!” „Şi care-i înţelegerea? Ce fel de-acvamanilă şi cu cât?” „Păi – spuse popa – nu am prea mulţi bani. Iar biserica e şi ea cam săracă. O jumătate de marcă de-argint oare ajunge?” „De care marcă, sfinţia ta? Căci dacă sunt de-acelea ale craiului Bela, nu face nici pe-un sfert necazul!” „Păi nu, că-s de la regele Andrei, şi-s vechi, din cele cu coroană, dar cum vă spuneam, pot să v-ajut şi în alt fel!” Şi se-apucă atunci popa să le povestească cum, dacă îi dau ajutor, atunci acvamanila ce-o va duce în dar o să-i aducă multe cinstiri, iar cinstirile aduc şi ele bani sau roade, şi câştigul acesta merge la biserică, iar de biserică se bucură toată lumea, aşa că se vor bucura şi ei. „Sfinţia ta, asta judecată cu beteşug – zise Johann – şi eu unul nu muncesc în zadar, căci trebuie să pun ceva pe masă, iar Hermann, care trage săracul la foale, nu munceşte nici el astfel, căci are şi el casa lui şi taman v-a spus că-are de gând să mai facă-un rând de copii!” Şi iar mustăceau între ei puşi pe glume fierarii. Iar popa se trase atunci tăcut într-un colţ, se mai chiti puţin şi zise: „O marcă întreagă face oare toată lucrarea? Dar să nu fie din fier de cel de rând, să fie ea din bronz de cel frumos, să fie şi turnată, şi gravată. Să merite într-adevăr cheltuiala!” „Pfii, popă Frederic – pufni atunci Hermann – păi aşa ni-i socoteala? Adicătelea domnia ta vii la noi şi ne dai o marcă de argint, iar noi să-ţi dăm în schimb o ditamai acvamanila din bronz? Nu te socoţi domnia ta că-i mare îndrăzneală să ne ceri aşa ceva? Păi numai bronzul o să coste de şase ori mai mult decât vrei să ne dai! Şi-apoi nu te socoţi că bronzul se lucrează mai greu ca fierul, iar noi nu ştim aşa de bine a lucra cu el, şi o să fie muncă mare, şi grea, şi poate că numai lucrarea ar face singură vreo două mărci, darămite şi bronzul” Şi popa iar se trase deoparte şi stătea pe gânduri, şi-şi zicea că tare răi mai sunt meşterii aceştia, căci de fiecare dată când are şi el o trebuinţă nimeni nu vrea să-l înţeleagă.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:34 PM, , links to this post


"Film porno cu un cal" !?!?!?
sîmbătă, februarie 24, 2007

Când ai un site, ai o serie de vizitatori. Săracii vin din diverse părţi, dar majoritatea vin din Google şi dau search, căutând diverse treburi. În Patzinakia de exemplu intră numai lume bună, adică numai oameni care caută tot felul de cetăţi, treburi de istorie etc. În blogul meu, care e personal, nu aparţine nici-unei comunităţi sau asociaţii, îmi permit să scriu tot felul de chestii şi nu neapărat academice. Dar scriu lucruri aflate la limita decenţei. Ei bine, astăzi, din plictis, am verificat ce caută oamenii când dau de blogul meu din întâmplare. Nu acei cititori consecvenţi, care intră o dată sau de două ori pe săptămână, ci cei care "hit and run". Şi ia uitaţi ce am găsit, ia uitaţi ce au căutat:


"Lampa lui Diogene" mai înţeleg, că în butoi sigur avea nevoie. "Ştefan Colceriu" e şi el un bestseller, mai ales de pe urma pozelor de la revelion, unde clucerul s-a dau în s(t)ambă, la restul hai lasă, că şi ele sunt OK, dar de unde au venit cei cu "porno cu animale.com" şi mai ales cu "film porno cu un cal": Ei, asta e mai greu de priceput. Bănuiesc că săracii frustraţi au intrat în postingul recent despre cahla sexuală a Anei, dar ce mă amuză este faţa dezamăgită pe care o vor fi avut: Nici aici nu e film porno cu un cal? Dă Doamne un cal, un porno-cal, să am cu ce-mi bucura sufletul trist în seara asta!
Şi-acu pot să jur că în urma titlului postingului ăsta or să mai intre alţi câţiva obsedaţi, şi-or să remarce plini de tristeţe că eu nu am gagici goale, nu am nici porno-cai, e numai nişte text şi mai sunt şi nişte poze deloc senzuale. Hehe!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:56 PM, , links to this post


Buril-Boethius, regele vlah. Noi descoperiri ale dacologiei

Reproducem mai jos una dintre noile direcţii de cercetare din dacologie. Cu întârziere - şi îmi cer scuze - pentru că nu-mi verific decât foarte rar adresele de scandal (prea des nici nu merită de fapt). Aşadar, în data de 30 septembrie 2006, în acelaşi egroup mult iubit şi îndrăgit cu numele de "Dacia Nemuritoare", o doamnă (pe care o dăm caragialeşte anonimă, să nu o facem de ruşine) scria:

Intamplator am dat pe net de un filosof care se numeste Boethius din Dacia. dar nu asta este cel mai interesant lucru, ci faptul ca el, in secolul 13 en, (citez) "He was detained at the pontifical curia at Orvieto, and went on to join the Dominicans in Dacia". (http://en.wikipedi a.org/wiki/ Boethius_ of_Dacia). Daca nu o fi existat vreo alta Dacie in Europa anilor 1200-si-ceva, mi se pare ca avem de a face cu inca o dovada a faptului ca denumirea Dacia a continuat sa dainuiasca.. . dar pana cand? :)celor interesati, voi posta pe grup in sectiunea files o bucata dintr-o carte in romana, aparuta la ed. polirom, scrisa de Boethius. Daca va place, cumparati-o! :)
T.

Iar G. i-a răspuns:

Hmmm! Demn de intrat in studiu! La o prima si scurta lectura pe wikipedia aflam ca acest Boetius de Dacia se mai numea si Boetius suedezul. Apoi ca era un filosof suedez cu studii de filosofie (sic!), printre alte scoli., si pe la Paris, avand si inclinatii spre teologie, cu pareri personale neconforme cu vremurile. Hulit pentru ca avea inclinare spre "dublul adevar" se pare ca-si gasise prieteni printre dominicanii care faceau prozelitism in Dacia.
La inceputul secolului al XIII-lea nu incape indoiala ca din acestia erau cu duiumul pe aici si e posibil ca acest Boetius sa fi reusit sa se impuna intr-un anume teritoriu Dacic pe fondul evenimentelor de atunci. Cruciadele erau in floare iar Asanestii incet, incet, isi intareau puterea osciland cu prietenia lor intre ordodocsi si catolici. Ingroziti de spurcarea inaltului scaun de la Constantinopol de catre cruciati - care instalasera prostituate bete in sfantul scaun - ei se detasara de cruciati iar Bodouin conducatorul lor fu inchis.
Cam astea ar fi scurtisim, ce se petrecea atunci dar hai sa-l cautam printre "personalitatile" vremii pe Boetius. O prima banuiala, dupa nume, ar putea cade pe Borilã pe care unele surse sustin ca domnise intre 1210 – 1218. Alte surse il includ insa in neamul Asanestilor. Sa fi lasat ei asanestii un strain sa le conduca macar o parte din regat numai de dragul de a stapani cu ajutorul apusului teritoriul de la Carpati pana in Macedonia inclusiv?
Un timp ma ocupasem de studiul acelor vremuri pentru a sustine continuitatea Zarabilor din antichitate cu intemeietorii basarabi. Documente nu prea aveam, in afara de diploma ioanitilor care-l confirma pe Litovoi stapan pe teritoriul cuprins, aproximativ, intre Strehaia si Hateg ca "sa-l stapaneasca la fel ca si pana acum" . Si mai aveam niste confirmari din surse unguresti ca prima ciocnire a ungurilor fusese cu... basarabii, pe care ziceau ei ii gonisera dincolo de Dunare.
Dar cum ma bazam pe surse unguresti, cum ziceam, istoricii mi s-au pus in cap, de parca diploma ioanitilor nu ar fi fost data tot de unguri. In orice caz am abandonat situl in mod "provizoriu" si de atunci sunt cativa ani. Merita totusi sa aruncati un ochi la toti domnitorii de pe timpul Daciei si pana aproape de noi la pagina http://www.geocitie s.com/ntomoniu/ tismana/basarabi /dinastii. htm poate va scapara vreo idee...
Tot pe-acolo pe site, e si ideea ca numele Dacia dispare o data cu aparitia numelor primelor formatiuni prestatale cum ar fi de exemplu, Tara Litua a lui Litovoi sau a lui Tara lui Seneslau peste Olt
Cu bine,
Un get, al n-lea

Măi copilaşi, vă rugăm, mai lăsaţi Wikipedia şi puneţi mâna şi pe-o carte. Din carte o să aflaţi ce-i Dacia în Evul Mediu. Iar săracul filozof s-ar înturna în mormânt să se ştie identificat în persoana lui Buril Asan, netrebnicul barbar nespălat de pe tronul bulgar. Abracadabra asta are valoarea cântatului de unul singur sub duşul de la baie: dacă nu te-aude nimeni, te crezi genial! Sper sincer că aceşti oameni or să capete vreodată un dram de minte, că or să iasă din duşul savant al identificării lui Buril-Boethius, o să îşi şteargă mintea cu prosopul unei cărţi, şi poate atunci vor fi salvaţi, pentru întreaga societate… Altminteri, cine ştie ce vor mai descoperi ?

Şi semnez cu emulaţie: un peceneg, al şaptelea...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:32 PM, , links to this post


La Zoo medieval...
miercuri, februarie 21, 2007



Domnului clucer se pare că nu-i place arta romanică. Şi încă cu exemple din cele mai reuşite. Consideră care va să zică că minunatele capiteluri de la Saint Jean de Montierneuf, fostă abaţie clunisiană din Poitiers, sunt sinistre, şi mă roagă astăzi să îmi schimb poza din messenger, pentru a nu-i da prea mulţi fiori.
Ei, am schimabt-o, dar pozele le urc în blog...






şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:22 PM, , links to this post


Petrişor prepară... salată de masterand!
vineri, februarie 16, 2007

Dragi cititori, pe care vă număr mai nou nu numai pe degetele de la mâini, ci şi pe cele de la picioare, care-va-să-zică am progresat, astăzi o să vă descriu meniul zilei, căci meniul zilei a fost mortal. De mult, de vreo 2 ani cred, nu mai mâncasem.... salată de masterand. Prietenii apropiaţi, care petreceau pe vremuri unele nopţi în Dristorul meu de Bucureşti, au gustat din această gustare selectă, şi uneori au mâncat chiar tot, probabil pentru că le era cumplită foame... Eu însă o mănânc de plăcere. Înainte de toate, se cuvine să povestesc cum s-a făcut trecerea de la sărăcăcioasele spaghetti studenţeşti la această delicioasă salată de masterand. Păi, e simplu. La un moment dat, în timpul primului an de master românesc, m-am angajat. Şi, având puţin mai mulţi bani - ei, nu atât de mulţi - am decis să mănânc puţin mai bine. Aşa că într-o bună zi am intrat într-un magazin, am cumpărat ce mi-a venit la îndemână şi a ieşit salata de masterand. În decursul vremii, ingredientele s-au mai schimbat. Am încercat diferite asortări, dar până la urmă tot formula iniţială s-a dovedit cea mai hrănitoare. Aşadar, se intră într-un magazin, şi se iau de acolo...



...nişte cartofi.



Iar apoi se mai iau şi roşii (la salată ajunge una), şi se ia şi mărar. Dar cum francezii n-au auzit de mărar, astăzi am luat "persil". Nu detergent, ci pătrunzel...



Mai apoi se ia şuncă presată, dar astăzi am luat salam danez, că are gust mai bun.



Şi se mai pune de obicei şi nişte telemea, dar am luat brânză de capră, că şi asta e puţin mai bună.



Ei, iar după aceea se ia o conservă de porumb. Nu luaţi porumb din ăsta. Nu e prea reuşit. Numai eu am fost fraier, căci, pierdut printre rafturile cu diferite legume şi atâta fasole câtă în viaţa mea nu mi-am dorit să văd, am cules singura conservă de porumb la îndemână.



Nu uitaţi oole. Oul este ingredientul cel mai percutant.



Mai ales în combinaţie cu maioneza, ultimul ingredient. Să nu ziceţi că maioneza are şi ea ou. Ce dacă? Cu cât mai multe ouă, cu atât mai hrănitor! Mai ales pentru rânză...
Şi când aţi reuşit să puneţi mâna pe toate aceste minunăţii,...


...puneţi oole şi cartofii la fiert.



Dar să staţi lângă foc când se fierb, nu ca mine, în cameră, la făcut mp3-uri, că uitaţi ce zeamă urâtă lasă. Iar când iese zeama asta urâcioasă, o luaţi şi-o aruncaţi unde se poate. De preferinţă nu în vană.



Apoi beliţi finuţ cartofii, şi luaţi coaja de pe oo. Phii, ce duhoare sulfuroasă. Nu e nimic, o stingem iute!



Adăugaţi salamul şi roşia tăiată frumos. Nu tot salamul, numai jumătate, că pe urmă vi se apleacă. Şi aveţi mare grijă nu cumva să încălcaţi ordinea, căci roşia trebuie să sugă sulfurimea oului. Iar salamul trebuie să pice musai peste cartofi.



Băgaţi persil cât cuprinde. Să fie verde ca o zi de primăvară...



Şi scăldaţi totul în maioneză. Şi hai, ziceţi, nu-i aşa că arată groaznic de scârbos? Da, dar vă garantez un gust excepţional. Iar la urmă vă rog nu uitaţi să desfaceţi vinul. Să chemaţi vecinii la masă, că aici e mâncare pentru tot palierul, să puneţi un film de Zeffirelli, şi să vă îmbuibaţi, cu arabul catolic de lângă voi, în ritmul vieţii Sf. Francisc din Assissi.


Frumos, nu? Poftă bună!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:28 PM, , links to this post


Bună ziua, dragi vecini!
luni, februarie 12, 2007

Azi m-am jurat că nu mai scriu nimic în blog. Îmi spuneam: pfii ce o să lucrez, mamă ce o să citesc, vaoleu ce mult o să fi făcut la sfârşitul zilei! Şi totuşi, toată dimineaţa am lenevit chior de somn (mă sculasem chiaun pe la 8, dar nici acum nu ştiu de ce), iar apoi am trecut – ce-i drept, pe la două biblioteci şi am făcut multe treburi administrative, dar de citit nu am citit nimic. Şi totuşi, nu de asta scriu în blog. Scriu pentru că astăzi s-a mai întâmplat ceva. Evident, nu ceva nemaipomenit, dar e ceva. Şi este unul dintre acele evenimente care te amuză şi te uimesc în acelaşi timp.
Aşadar, în cămin cu mine stau mai mulţi români. Nu-i ştiu pe toţi şi nici nu mă pasionează să frec menta cu ei, dar pe cei pe care îi văd şi îi ştiu, îi salut, la fel cum îl salut şi pe gabonezul de la 3 sau pe algerianul de la 1. M-am întâlnit cu oamenii în cauză de câteva ori aiurea, în staţia de autobuz probabil, am schimbat câteva cuvinte şi de-atunci ne mai dăm bună ziua. Mă gândesc că aşa fac oamenii în general şi că nu e greu să dai din cap zicând „bonjour”. Ce mă costă? Ei, se pare că pe unii îi costă.
Prin noiembrie am cunoscut în autobuz doi români, un el şi o ea, care se întorceau, la fel ca şi mine, din oraş. Ei cu ţoaştele, io cu ţoaşca. Ei cu treburi, io cu treburi. Io tăcând (că veneam singur), ei vorbind între ei (că doar mergeau împreună). Aud şi io că vorbesc româneşte, mă apropii şi, împins de sentimentul patriotic de a-mi vorbi limba, pe care socot că îl simte tot omul plecat prin străinătăţi, dau să fac cunoştiinţă. Evident că am făcut cunoştiinţă, pentru că nu se putea să nu, şi am coborât în aceeaşi staţie. Zic: „A, şi voi staţi aici?”. Ei: „Da! Şi tu?” Mă rog. Mergem spre cămin. Mergem toţi spre aceeaşi clădire. Zic: „A, şi voi staţi în D?”. Ei: „Da! Şi tu?” În gândul meu îmi zic că te pomeneşti că stau şi la etajul 4. Nu era chiar aşa, stăteau la 3. El mă privea fioros. Ea mă privea speriată. Io mă uitam la ei şi nu înţelegeam ce dracu au. Şi zic la urmă, când ne despărţim: „Păi daţi şi voi vreun semn dacă aveţi chef de socializare!” Nu că m-aş fi aşteptat să dea, dar ca să zic şi io ceva omenesc la urmă, că aia doi tăceau ca dobitocii. Evident că n-au dat şi evident că nici io nu-mi doresc să dea. Dar o serie de fapte din decursul lunilor şi zilelor următoare mi se par de-a dreptul dubioase.
Bunăoară, dumnealui (nu-i ştiu numele, că l-am uitat), se tot încrucişează cu mine la biblioteca mare a universităţii, dar de fiecare dată când mă vede fuge. Ori la budă, ori într-o sală. O dată a fugit pe uşă afară. Io mă amuz. Nu-mi doresc să-l văd, dar când îl văd, dau să-l salut. E un instict pe care nu îl pot controla. Simt nevoia să salut oamenii pe care îi ştiu şi până acum se pare că nu am deranjat pe nimeni. Voi nu? Ea, pe de altă parte, s-a întâmplat să iasă de două ori din casă în timp ce ieşeam şi eu. De fiecare dată am văzut-o fugind înapoi şi ascunzându-se după hol. Am trecut mai departe, că doar ce treabă am eu cu ei. Şi totuşi astăzi relaţia mea cu românii de la etajul 3 cred că a ajuns într-un punct critic. Iată de ce.Mă întorceam acasă cu rucsacul plin de cărţi şi am urcat în autobuzul 11. În autobuzul 11 era şi dânsa, cea al cărei nume nu îl cunosc. Ghinionul ei, nu erau multe locuri libere şi taman cel de lângă ea mi-ar fi revenit mie. Fătuca şi-a aruncat repede rucsacul pe locul liber şi şi-a azvârlit privirea pe geam. Zic în sinea mea asta e şi mă duc în spate, să stau în picioare. Şi ajungem la staţia la care trebuia să coborâm amândoi. Eu mă duc spre uşă. Ea se duce spre uşă. Ea se întoarce repede cu privirea spre şofer. Io, amuzat, mă întorc cu privirea sprea ea. Coborâm din bus. Eu o iau la dreapta, laolaltă cu toată lumea, ea ocoleşte fugind busul prin stânga. Ghinion, căci Agrigoroaei merge repede de felul lui şi când a ajuns pe trotuarul de vis-a-vis, eram şi eu acolo. Nu-mi doream să fiu acolo, io mergeam pur şi simplu în ritmul meu zilnic. Ne vedem faţă la faţă, io dau să zic „bună zi...” şi rămân cu cuvintele în gură. Dânsa, mai ceva ca un cal de curse, o luase înainte la trap. Ei zic, dacă aşa de idioţi îmi sunteţi, ia să văd ce faceţi dacă merg şi eu repede. Accelerez şi eu. Mă aude, din când în când se întoarce în semiprofil să prindă cu coada ochiului urmăritorul. Eu, adică urmăritorul, nu voiam decât s-o depăşesc fără să-i zic nimic şi s-o las în plata ei. Ea însă accelerează şi mai mult. Accelerez şi eu, că ce mă costă? Trecută de prima uşă a căminului, dânsa se apleacă înainte să câştige teren şi străbate val-vârtej uşa a doua, cea care dă în curte. Io accelerez pur şi simplu. În curte, săraca deja nu mai făcea faţă ritmului susţinut. Duduiau sub ea lespezile cu care e pavată aleea, ea însăşi se clătina de la efort şi îi auzeam răsuflarea atât de puternic sacadată, încât marca ritmul goanei noastre. Dacă ne-ar fi filmat careva, ai fi zis că urmeze să se petreacă o scenă de viol... Săraca reuşeşte să intre pe uşa principală a căminului D, dar la 4 metri în urmă eram eu. Acum chiar fuge, fuge cu disperare, tropăind pe trepte până la etajul trei. Eu urc calm, căci am pierdut şi astăzi. Şi la un moment dat tropotele se opresc. Aunsese probabil la uşă, reuşise să intre. Victorie! A învins! Ce şi-o fi zis probabil, în fericirea căminului ei lipsit de bărboşi bonjurişti? Mă gândesc că: „Gata, am scăpat, am reuşit şi azi să nu dau bună ziua!”

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:51 PM, , links to this post


Veveriţele, ursul şi mai ales râma cea naivă
duminică, februarie 11, 2007

De câteva zile am dezvoltat o adevărată pasiune pentru veveriţe. Vorba clucerului nostru: "s-alerge prin poieniţe / s-agreseze veveriţe..." Ei, nu chiar aşa. Poieniţe mai prind, dar foarte bine organizate, curate, ba aş putea spune chiar spicuite, prin burgul numit St. Benoît, pe unde mă plimb săptămânal, că e tare frumos, dar veveriţe... Hmmm. Veveriţe mai greu. Şi totuşi? Dacă stau şi mă gândesc, chiar astăzi am fost cu veveriţa dintr-un posting precedent într-o asemenea poieniţă. Şi-am agresat-o atât cât m-a lăsat simţul civic şi raţele de pe Clean. A, da, eu nu spun Clain, cu acea nazalizare suavă franţuzească. Eu, mai balcano-rustic şi mai carpato-danubiano-ponto-nistrean, sau -nistreic, spun Clean, preferând să îi dau râului din Poitiers numele unui peşte de acasă. Aaaa, iar celuilalt râu, pe numele său frumos Boivre, îi spun Boavra. Mă rog. Umor tâmpit, căci numai un tâmpit face asemenea apropieri fonetice. Dar să revin la veveriţe. Sau la veveroi...
Ei bine, la un moment dat, săptămâna aceasta care taman ce se termină, mă plictisisem de poza cu şapcă de CFRist pe care o tot arboram pe post de avatar în diferitele messengeruri. Şi atunci am pus mai întâi tot soiul de coperte de albume, în funcţie de ce şi cum ascultam, dar munca era prea mare pentru un scop atât de modest, aşa că am deschis un google search şi am tastat aiurea litera A, selectând apoi opţiunea "images". Şi a ieşit o veveriţă, sau un veveroi. Şi atunci mi-am dat seama că mă confund spiritualiceşte cu animalul în cauză. Nu cu ursul, ca pe vremuri. Aaaa, mai bine nu scriu despre cum mă confund eu cu veveriţele, că e absurd. Mai bine povestesc o altă întâmplare, din facultate, cu alte animale şi cu aceleaşi personaje. Aşadar, hai să renunţăm la poveste la mijlocul ei... şi să începem o alta.



Se făcea aşadar că la un moment dat studenţii clasicişti şi cu câteva tipe de la franceză trebuiau să facă pedagogie sau psihologie şcolară. Nu mai ţin minte. În orice caz, unul dintre cele mai idioate cursuri, care nu mi-au folosit niciodată la nimic, batâr că am ajuns finalmente "cadru didactic"... Şi la una dintre aceste ore, profesoara, un gen destul de comun, încerca să învioreze atmosfera cu şocuri şi concursuri. Jocul pe care ne-a pus să-l jucăm era unul, evident, la fel de idiot precum cursul. Ni s-a cerut să ne alegem un animal cu care să ne identificăm. Zis şi făcut. Toate fetele mai iepuraşi, mai pisicuţem mai căţeluşi. Fericire mare, lumea se distra la culme, numai io şi clucerul stăteam în ultima bancă uitându-ne semi-tâmpi... Profesoara a trecut la socializare, şi după fiecare declaraţie de simpatie animalică punea persoana în cauză într-un grup. Şi astfel se formaseră o droaie de pisicuţe, de iepuraşi şi de căţeluşi... Devenise deja plictisitor de monoton. Pentru a scăpa de calvarul socializării forţate cu animaluţele în cauză, într-un joc atât de tembel, pe care eram forţaţi să îl suportăm pentru a deveni profesori, eu unul, când mi-a venit rândul, m-am proclamat urs...
Socoteam în sinea mea că am scăpat, dar pas, căci profesoara m-a pus să mă aşez la o laltă cu pisicuţele, într-un grup denumit de această dată "feline". Iar felina care sunt a trecut câteva bănci spre pisicuţe, rupând în deplasarea dezhibernată una dintre ele (o bancă adică, nu o pisicuţă), ceea ce a stârnit deliciul întregului public.
Urmează la rând clucerul, care îşi învăţase lecţia. De îndată ce i se cere să se facă animal, clucerul nostru, infinit mai inventiv, se proclamă râmă. Consternată, profesoara observă că nu mai posedă şi alţi centipozi sau miriapozi, nici insecte, nici euglene verzi, şi acceptă soarta nemiloasă. Da, râma va trebui să fie lasă în pace. Clucerul juisează, dar primeşte o nouă întrebare: "De ce râma?" Şi, la fel de inventiv, răspunde: "Pentru că-i naivă!" "Cum aşa?" se consternează profa. "Păi, iese afară numai când plouă!"

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:49 PM, , links to this post


Un nou pictorial anti-documentar (iulie 2007)
vineri, februarie 09, 2007

Pentru cei care nu au văzut încă minunăţia lansată de suflarea pecenegă la începutul acestui an, ţin să reamintesc linkul următor, către pictorialul anti-documentar Dragoş Vodă. Dat fiind că numitul pictorial a fost un adevărat succes de casă, adică s-a plimbat şi se plimbă încă de la un calculator la altul, aceeaşi suflare pecenegă urmează să facă un sequel.
Acesta va fi despre un alt eveniment marcant al istoriei româneşti, şi anume cel din 1330. Autorii (aceiaşi ca şi cei ai lui "Dragoş"), adică eu, Vali, Ana, Luiza şi compania, suntem în momentul de faţă în mari pregătiri. Prima probă a fost cea mai grea, şi anume castingul pentru rolul lui Carol-Robert de Anjou. Au fost mulţi actori care şi-au dorit să joace acest rol, dar unii erau prea urâţi şi alţii erau prea scumpi. Aşa că a fost ales actorul de mai jos, care prezintă calităţi nebănuite:



Au fost creeate noi recuzite, pentru nobilul ungur Lipto, locotenentul lui Carol-Robert:



A fost pregătit un plan de lucru, punct de plecare al viitorului scenariu, iar Roxana, o prietenă entuziastă, s-a apucat să pregătească recuzita domniţelor maghiare, a căror statură nu va depăşi, să sperăm, 8cm.

Vă cer pe această cale celor care aveţi haz, aveţi minte, ba aveţi chiar şi dispoziţie, să ne contactaţi pentru a da o mână de ajutor. Bugetul noului pictorial va fi cu mult mai mare (cu 300.000 lei vechi în plus), aşa că totul trebuie să fie pe măsură!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 4:16 PM, , links to this post


De-ale amorului
miercuri, februarie 07, 2007

MJ urmează să plece. Peste câteva zile pleacă acasă, să-şi facă bagajele, şi apoi direct în Spania. Are cu un cap mai puţin de statura mea, nu are barbă ca mine (slavă Domnului!), este tunsă ca Mireille Matthieu. E brunetă, cu un zâmbet cuceritor, şi nu suportă să i se facă poze. M-au rugat amicii să le dau poze cu ea. Din păcate însă nu am. Am încercat să fac acum o săptămână o poză cu ea şi tot ce a ieşit a fost o mână alergătoare prin cei 3,2 megapixeli ai aparatului...
Dar să revin. MJ locuieşte în camera de lângă mine, iar la sfârşitul anului trecut, calendaristic, întâmplarea a făcut să ne plăcem, după nu ştiu câte tatonări şi flirturi în bucătăria comună, astfel încât am ajuns în scurt timp şi în pat. Asemenea detalii nu se cuvine însă să le dau, şi nici nu vreau, aşa că mă opresc. Cert este că MJ este cuceritoare din toate punctele de vedere, mai puţin unul. Este studentă şi „artistă” şi, la fel ca toţi artiştii, are probleme...



Una dintre probleme sunt pozele, cum am mai zis, şi zău dacă pricep. MJ spune că o poză nu o poate reprezenta. Se pictează pe sine (spune ea), dar picturile reprezintă o masă de culoare din care nu desluşesc, cu ochiul meu academic şi exact, nimic. Nu e nimic din ce văd io la MJ: în picturile ei parcă apar mai degrabă flori de toate felurile şi animale fantastice desprinse dintr-un bestiar care nu aduce nici cu miniaturile medievale, nici cu studiourile Disney, ci cu o mixtură stranie, combinată eventual şi cu puţin Warhol.
O altă problemă sunt însă eu. Când ne-am cunoscut, flirtam; când ne-am culcat împreună, am ajuns să ţinem unul la celălalt, ca orice oameni normali, iar în final ataşamentul a dus, cel puţin din partea ei, la un fel de iubire independentă. Din partea mea însă numai la plăcerea de a fi cu MJ şi de a o vedea sau auzi. Ce e plăcut în relaţia mea cu MJ, spre deosebire de anul trecut, este că MJ nu mă asaltează cu dorinţe. Ea se bucură de ce primeşte şi numai atât. Iar cu cât primeşte mai mult, nu îşi doreşte şi mai mult, ci numai se bucură mai mult. E prima femeie de soiul ăsta pe care o întâlnesc. Şi trebuie să recunosc că e o raritate. Dar de ce sunt eu o problemă? Pentru că MJ pleacă Erasmus în Spania şi îi e dor de pe acum. Suferă – ca să extind blogul de ieri – de nostalgie încă din momentul în care nu are de ce. Eu însă nu sunt atât de implicat, şi-apoi îmi dau seama că, o dată plecată, s-a cam terminat amocul ce ne-a apucat pe amândoi. La anul o să fim în alte părţi, cu alţi oameni, şi nu cred să avem nici-unul chef să continuăm. Nu am putut să-i spun asta lui MJ, pentru că ea se gândeşte cum o să îmi scrie de acolo. Şi-mi spune astăzi, la prânz, în bucătărie, că vrea să facă două tablouri. Unul cu mine şi unul cu ea. Unul să mi-l lase mie şi altul să şi-l ia cu ea. Din fericire, MJ are simţul umorului, iar când m-a întrebat retoric pe care „il vrei?”, eu am răspuns „pe cel cu mine!”. Iar MJ a râs. Ş ne-am distrat. Cam atât pe ziua de astăzi.Qş pus şi-o imagine. Să nu fie atât de sec textul....

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:49 PM, , links to this post


Melancolie virilă
marţi, februarie 06, 2007

Încerc să mă culc. Dar nu sunt lăsat în pace. Vechiul coleg şi amic, Clucerul nostru drag şi biblist, vorbeşte cu Ara, celaltă mare prietenie a facultăţii mele. Şi cum unul e la Herculane, altul în Elveţia şi io în Franţa, la care se adaugă probabil probleme personale, tristeţi de dinainte de culcare, ăştia doi nu mă lasă în pace să mă bag sub plapumă. Iar eu sunt obosit. Astă noapte am dormit 2 ore şi mâine trebuie să fiu treaz de la 7 dimineaţa. Vreau să mă uit şi eu la al treilea film cu Tarzan din săptămâna asta, vreau să adorm auzind cum ţipă maimuţele: "a-ao-oa-aa-oa-a-a!", cum plânge Jane şi cum vine elefantul să îi scoată din groapa unde îi încolţesc triburile negre de ju-ju care scot cuţitul şi... mă rog.
Uff, dar clucerul nu vrea să-mi dea şi mie cheia somnului. Pas să mă lase. Şi pentru că am încheiat convorbirea cu el (cică), o pune pe Arabela să mă întrebe ce părere am despre "melancolia virilă". Asta pentru că domnul clucer este un rasat, un mâncător de poezie şi de estetică pe pâine, nu ca noi, istoricii aceştia cu minţile mai înguste. Ioi, ioi, ioi. Pentru cititorii necunoscători, melancolia virilă este deliciul clucerului nostru de când l-am cunoscut. Ca orice brav bărbat, se vrea întruparea acestui ideal aproape byron-ian, se vede cu pletele în vânt, trist, cu ficatul negru (etimologic, binenţeles) şi cu femeia iubită alergându-i pe urme. Virilitatea nu constă probabil în tăria mădularului strămoşesc, ci în însăşi starea de melancolie. Problema este că genul ăsta de melancolie virilă riscă să aducă autosuficienţa, iar după ea, şi altele mai rele. Mai ales pentru virilitate, care riscă să devină din acest hibrid dubios numai o melancolie...
Dar melancolicul viril este şi gelos, melancolic gelos am putea spune. Iar melancolia, generată de starea de depărtare faţă de doamna sufletului său, îl macină interior. Melancolicul suferă, suferă, suferă, iar la urmă, ca să nu mai sufere aşa de mult, se proclamă viril.
Ei, cam asta am avut io de zis despre noua ta estetică, dragă clucere. Ţi-am scris şi-o poezie. Şi măcar că am început-o ca Barbu al tău, tot în Creangă am dat-o. Iar acum sui poezia în blog, să rămână pentru posteritate:

"Pendulul apei negre
trecându-mi prin ficaţi,
eu ma gândesc la dânsa
sau la ai ei barbaţi"

Te salut şi "somn uşor"!!! Nu viril, ci numai melancolic!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 11:42 PM, , links to this post


Sex pe sobă
sîmbătă, februarie 03, 2007



A terminat Ana un articol, despre o cahlă din Slovacia, pe care sunt reprezentaţi destul de explicit doi care... fac sex, ca să nu spun altfel. Şi astăzi de dimineaţă mi-a trimis producţia. Iar eu am citit-o la fel cum citeam Winnetou prin clasa a patra, adică cu sufletul la gură, aşteptând deznodământul. Să fie oare de la stilul de a scrie al Anei? Probabil. Să fie de la poza cahlei în cauză? Şi asta se poate. Să fie de la temă în general? Desigur! De fapt, toate cele trei chestiuni au concurat în aşa hal prin capul şi inimioara mea încât vreme de mai mult de o jumătate de oră am dat din scroll până la ultima pagină a PDF-ului.


Cert este că, trăind în acest minunat secol sexual, sunt şi eu un obsedat. În ce măsură, puţin contează. Şi, la fel cum un măcelar se poate uita noaptea la un film porno, la fel am citit şi eu articolul cu cahla din Slovacia. Aş fi tentat să mă gândesc că da, dar eu am apreciat academic şi stilistic demersul Anei, pe când măcelarul poate vrea numai să vadă şi altceva decât o nevastă obosită. Şi totuşi, măcelarul poate oricând să schimbe canalul pentru a vedea un alt film porno. Unele filme porno sunt cumplit de proaste şi până şi un măcelar nu ar rezista la replicile dintre scenele de futai. Aşadar, mă gândesc că sunt şi eu un măcelar. Un obsedat nenorocit în căutare de sex medieval şi renascentist. Dar tare-mi place...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 11:02 PM, , links to this post