Am birou, nu-l dau la nimeni
miercuri, ianuarie 31, 2007

Dragii moşului, la începutul săptămânii trecute am aflat că am "birou". Hehei, de acum sunt persoană importantă. Să nu mai îndrăznească nimeni să îmi scrie fără recomandări exprese, pentru că nu mai am timp, sunt foarte ocupat şi o să umblu în fiecare zi cu diplomatul la suptbraţ... Iar în diplomat - mămăliga - se înţelege, ca tot moldoveanul plecat să se ferească de sârma de pe tren.
Trecând la treburi fatale, DA, chiar am birou. Când am auzit, am încremenit. Parţial flatat, parţial ruşinat. Ideea unui birou personal la un centru de cercetare prin străinătăţi sună foarte bine, evident. Mă gândeam: sigur e ceva în neregulă. Ştiam de mult timp că directorul meu de cercetare vrea să mă frece rău de tot (mă gândeam că vrea să compenseze cu ceva), dar nu era asta. Cică aşa e musai, să am birou. Dar să vedeţi ce birou!
Încă este în lucru. Adică în cămăruţa unde urmează să stau a mai rămas încă destul moloz încât să nu pot încăpea şi eu. "E şi priză!" mi-a comunicat omul de serviciu al centrului de studii medievale în cauză, iar detaliul ăsta m-a pus deja pe gânduri încă înainte de a-mi vizita sălaşul academic. "Cum adică e şi priză? Oare o mai fi şi altceva?"
Iar când am intrat, mi-am răspuns singur: "Da, mai e şi un şemineu!" Şi or să-mi facă şi rafturi, şi am şi un fel de masă. Şi e al dracului de mic (2,5 X 3 m, la care se adaugă un perete curb).
Cam atâta despre birou. Veste mare, nu-i aşa?

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:21 PM, , links to this post


Poitiers la prânz, dimineaţa, seara şi noaptea
miercuri, ianuarie 24, 2007



Când plouă şi bate vântul

Poitiers este uneori un oraş foarte frumos. Am o camera în acelaşi cămin de anul trecut, în acelaşi corp de clădire, numai că etajul şi numărul camerei sunt diferite. Ce să-i faci, oricât te-ai strădui să păstrezi comodităţile, că doar este în firea zodiei, lucrurile nu ies niciodată perfect. De la fereastra noii mele camere de anul acesta se văd tot felul de minunăţii pe care anul trecut nu le vedeam decât parţial. Am, ca să spun aşa, a better view. Către stânga văd Notre-Dame des Dunes, şi la câţiva centimetri după colţul clădirii cred că s-ar putea vedea hipogeul şi dolmenul. La dreapta este Sainte Radegonde, catedrala cu baptisteriul, şi undeva către dreapta se vede în zilele cu soare turla înaltă de la Notre-Dame la Grande.



Când e furtună dinspre Atlantic

Cnd lucrezi, în meseria mea, stai ori la birou (dar eu nu am încă birou, că nu-s aşa de important), ori la bibliotecă, ori acasă. Şi cum mie nu-mi place să zac ore în şir în biblioteci, lipsit de fericirea unică a unei ţigări aducătoare de inspiraţie, prefer să lucrez cel mai mult acasă. Îmi iau 20 de cărţi (atât îmi permite statutul academic de aici) şi le puric pe îndelete în tihna camerei proprii, cu calculatorul pe masă, cu scannerul lângă el, şi cu fişele deja făcute alături. Din când în când mă uit pe fereastră, şi văd peisajul pe care deja l-am trecut în revistă.



Când e noapte pur şi simplu

Aşa se face că văd, din două în două ore, după cum ridic ochii din cărţi şi documente word, forme diferite pe care le ia oraşul în funcţie de cerul care îl acoperă. Şi stau şi mă tot uit, şi uneori îmi place, alteori nu. Iar la urmă, mai fumez o ţigară de noapte, târziu, şi mă culc.




Când se face dimineaţă

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 12:07 PM, , links to this post


La Ciubota, „Pe pârău”
miercuri, ianuarie 10, 2007

La sfârşitul săptămânii trecute am fost la ţară. Acolo unde „viţica” e ji-ţâ-kî, unde „vinul” e jin, iar „copiii” cop-chii. Mi-a plăcut foarte mult. Am şi tras o răceală sănătoasă (eram oricum răcit de o săptămână, dar boala era în aşteptare), am mâncat chişcă, o specie de cârnat fiert din orez şi carne de porc şi grăsime, foarte bun, învelit în maţul gros. Am mâncat mămăligă tăiată cu sfoara, jumări, cârnaţi şi alte porcării delicioase, am stat la poveşti cu rudele şi cu maică-mea, mai cu bârfe, mai cu amintiri străvechi şi strămoşeşti (îndeosebi interbelice), şi am văzut şi eu cum se serbează Ajunul Crăciunului pe stil vechi, pentru că bătrânii de pe Ciubota (zis şi „Pe pârău”), din Blăgeşti, ţin mai mult la Iuliu Cezar decât la papa Grigore. A meritat din plin să trag o fugă şi să mă mai înviorez. Mai ales că acolo era şi zăpadă...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 11:32 AM, , links to this post


LUCKY 13
joi, ianuarie 04, 2007



Diverşi ani adună diverşi oameni în turme. Unele turme sunt mai mari, altele sunt mai mici. Când eram un student amărât, împărţeam turma respectivă cu alţi studenţi amărâţi, printre care se numărau, invariabil, Ştef, Arabela şi Vali. Mergeam în diverse baruri, dar întotdeauna aveam barurile noastre preferate. La început a fost „Micul Prinţ” din Piaţa Amzei, chiar în spatele clădirii în care este Teatrul Ion Creangă. În „Micul Prinţ” se asculta blues, mult blues, şi ceva specii de rock şi roll variabil. La un moment dat a dat faliment. A fost o noapte în care s-a dat băutură pe gratis şi pe urmă a trebuit să o ştergem. Şi am căutat, am tot căutat, şi am găsit bodega „Nuriş”, cam pe unde se află astăzi barul cu specialităţi marinăreşti din Piaţa Amzei. Parcă acum se cheamă „Sailor” şi are tot felul de plase pescăreşti pe dinăuntru. În „Nuriş”, intram, treceam pe lângă budă, pe un culoar care ducea la subsol, şi ajungeam într-o încăpere cu 2 sau 3 mese de biliard, cu separeuri relativ jegoase. Se asculta muzică disco, dar cum eram singurii clienţi de la subsol chinuiam chelneriţele cu Jethro Tull, Yes, Pink Floyd şi cine ştie ce alte lucruri, care pentru auzurile lor ritmice nu numai că nu însemnau mare lucru, dar erau probabil chinuitoare.



A dat şi „Nuriş”-ul faliment. Am ajuns în „Tex-Mex”, ilustră bodegă unde se consumau tortillas cu zeamă de salsa sau alte sudamericănisme care te pişcau de limbă. Berea era inevitabil ieftină şi cel puţin se ascultau Beatles, Rolling Stones şi câteodată Deep Purple sau Led Zeppelin. Dar cu vremea au adus clienţi din ce în ce mai mulţi, au adus jocul „darts” la care se înghesuia lumea şi în cele din urmă, când s-a ascultat numai muzică latino şi când berea a devenit din ce în ce mai scumpă, am renunţat şi ne-am cărat. Am trecut prin alte baruri, nici nu le mai ţin minte prea bine după nume, şi la un moment dat, datorită unui amic de-al meu (a cărui prietenie am câştigat-o în gara Ploieşti, cu o cămaşă hippie şi o conservă de ananas mâncată cu briceagul), am ajuns în barul „Downstairs Mash” sau numai „Downstairs”, unde am petrecut şi un revelion, unde m-am şi cuplat cu o femeie fantastică, şi unde am stat să bem cam o jumătate de an, până s-au stricat treburile şi acolo. Şi la un moment dat, aşa numita gaşcă de clasicişti fumători, la care se adăugau asociaţii, a încetat treptat să mai aibă baruri preferate, a încetat să se mai întâlnească în formula plină şi s-a... maturizat.



Cât de mare e gradul de maturitate la care a ajuns e o faptă îndoielnică. Credeam că renunţasem la sindromul „Barul Preferat”, dar întors din Franţa înapoi acasă am tras la scumpa amică Arabela, care descoperise de ceva vreme, ea şi amica ei Raluca de altminteri, un bar, LUCKY 13. Mergeţi frumos pe lângă Hanul lui Manuc, treceţi de Dâmboviţa, treceţi de prima stradă la dreapta, care duce la Curtea Veche, şi luaţi-o la dreapta pe următoarea. Stabilimentul în cauză se află pe Şelari, la primul etaj al unei case, şi, după urcarea a numeroase scări veţi ajunge într-o încăpere bogat ornamentată cu stucaturi şi ipsosuri în stil „nouveau”. Probabil că a fost cândva cofetărie sau restaurant de lux. Acum e bar, se bea bine, preţurile sunt decente, în limita Bucureştilor, există o trupă sau mai multe care cânta uneori şi se cred mari şi celebri. Nu sună prost. Evident că nu sună nici excepţional, dar sună bine. Amicul bărbos care pune muzică este un fost rocker din cei răi, cu plete, care ascultă „Surfin USA” în varianta lui Blind Guardian. Dar oamenii sunt simpatici, abia şi-au început afacerea şi încă nu au pierdut contactul cu clientul. Încă vorbesc cu el, încă zâmbesc. Lumea încă nu-i cunoaşte şi încă nu au ajuns să pună la difuzoare Shakira sau Boy George. De Crăciun erau atârnaţi peste tot Moşi Crăciuni cu buze de prezervativ. Acum presupun că i-au retras...



Dacă vreţi să salvaţi un bar simpatic, nu că ar trebui salvat, dar mai degrabă încurajat, puneţi piciorul la drum până pe Şelari, beţi o bere acolo şi „simteţi-vă” bine. Io unul sigur mai ajung după 15 ianuarie încă o dată.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:38 PM, , links to this post


SAMBA ! SAMBA DO BRASIL !
miercuri, ianuarie 03, 2007



În casa unui bun prieten, cu prilejul minunatei cumpene dintre ani, când ciubărul românesc s-a revărsat în sfârşit în puţul european, valahii au ascultat s a m b a. Cum spuneam, samba do Brasil… Nu neapărat pentru că le-ar fi făcut plăcere, ci pentru a fi amabili, echitabili şi mai ales politically correct.





După nenumărate aluzii, una dintre domnişoare a reuşit să convingă publicul intransigent să mai domolească muzicile celea de nebuni. Iar publicul, de acum ex-transigent, a acceptat că « Sympathy for the Devil » este de fapt un ritm din Caraibe (căci Mick Jagger sigur a avut vreo iubită din Tobago), că Santana cântă o specie de rumba argentiniană, şi că Shakira este « cea mai tare ».





De aici şi până la atacul fizicesc era numai un pas. Cu-o mână-n brâu şi alta după gât, primul atacat a fost biblistul-gazdă, care a renunţat pentru 10 minute la solomoneştile lui cercetări pentru a dănţui ca Isaia cu diavolul cel şic, îmbrăcat în satin verde şi bolnav de-o vioiciune cronică.



Ceilalţi nu am dansat. Ne-am hlizit cu nesimţire şi am adunat probe iconoclaste.Ne propunem aşadar să distrugem prieteneşte imaginea academică şi rece a lui Ştefan Colceriu, ilustru bursier şi cercetător într-ale celor sfinte (sau drăceşti). Iată-l cald, aproape fiert şi transpirat, primul mare dansator de samba de pe Târnave şi Dâmboviţe…

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:31 PM, , links to this post