Bacăul - curat oraş de pomină
marţi, august 29, 2006

În parcul central din Bacău se plimbă lumea duminica. Cu mici, cu mari. Cu câine, fără câine. Cu copii sau fără copii. De mână, de braţ, sau de şold, după vârstă şi după apucături. Parcul are trei alei principale. Una care duce de la Universitate la o serie de crâşme. Alta, paralelă, care duce de la complexul statuar al celor Trei Graţii către restaurantul Parc (situat, aşa cum îi spune numele, în parc) şi alta perpendiculară pe primele două, care duce de la linia ferată prin restaurantul Parc către fântâna arteziană, urmând apoi un traseu drept până dă în strada mare.
Acum câţiva, când venise un amic pe la mine, şi când încă mai eram student, am avut amândoi (era iarnă) revelaţia că, dacă te afli în mijlocul uneia dintre alei, nu contează în care parte te uiţi, pentru că peisajul e oricum identic. Sărind peste asemenea consideraţii retorice, se cuvine să spunem câte ceva despre atmosfera parcului.
Aşadar, Parcul oferă o gamă largă de distracţii: copiii au parte de hârjoană, babele de bârfă, iar îndrăgostiţii de pupături. Încercând să scap de monotonia lucrului în casă (care te stresează pentru că nu poţi schimba sub nici un chip atmosfera, am luat trei cărţi în rucsac, o copie a materialului deja redactat, un pix şi pe mine însumi la o plimbare în parc, în speranţa de a găsi un loc tihnit unde să şed şi să lucrez.
Zis-şi-făcut. Ies din casă. Mă îndrept către numitul parc, intru în el.
Vai! Atâţia oameni nu mai văzusem nici la Bucureşti. Băcăuanul e un om tare sociabil. Duminica iese din casă şi se pune pe o bancă. Umblu. Trec pe lângă un grup feroce de babe care îşi împărţeau o sticlă de suc. Erau 5 pe o bancă. Sticla cu suc la o extremitate a băncii, iar baba din capătul celălalt urla de sete. Înaintând, găsesc un copil care urla, plin de sânge pe genunchi, sub o bicicletă. Un bărbat de vreo 35 de ani şi o femeie grasă alergau spre el. Dincolo de copil, pe o bancă un musculos îi arăta un tatuaj unei blonde. Trec de musculos. Trec de blondă. Nu văd totuşi tatuajul şi mă întorc să îl studiez şi eu. Musculosul îmi trăsneşte o privire fioroasă. Regret că nu m-am născut şi eu blondă şi trec mai departe.
În sfârşit, dau de o alee micuţă şi liniştită. Îmi amintesc cum veneam aici cu „Mi’aiela” în clasa a zecea şi ne pupam. Uneori stăteam câteva ore. Uneori stăteam şi iarna, chiar dacă banca avea zăpadă pe ea. Ce să-i faci, dragostea care costă. Acum, pe banca respectivă, un puşti pipăia pe sub tricou o gagicuţă. Îl felicit pentru curajul pe care eu nu-l aveam cândva şi trec mai departe.
În sfârşit, o bancă liberă. Ah ce bine. Mă aşez. Îmi aprind o ţigară. Mă bucur de tihnă.
Scot hârtiile din rucsac. Mă apuc să-mi fac corecturile. E linişte. Aud paşi. Se apropie. Se opresc. Îmi văd de lucru, dar o voce face „hnr-hnr”, curăţându-şi gâtlejul ca pentru a-mi da ceva de ştire. Ridic privirea. Un tată, cu o mamă, cu 2 copii şi cu un câine, se uită insistent la mine:

- Ce s-a întâmplat? – întreb eu.
- Staţi pe banca noastră – spune el şi îşi înfige mâinile în şold.

Mă uit la ei stupefiat. Scena durează jumătate de minut. Unul dintre copii începe să urle. Mă ridic. Îi înjur (cât se poate de elegant, dacă nu chiar academic) şi plec. Mă aşez la 20 de metri mai încolo, pe iarbă. Deodată aud în spatele meu un sunet din ce în ce mai puternic. O pereche de picioare striveşte pământul îndreptându-se către mine. Mă întorc şi văd un poliţist care strigă:

- Ameeendă! Ameeendă!

Mă uit la el mirat. Poliţistul vrea bani, pentru că stau pe iarbă. Îmi cer scuze, parlamentez, îi dau 3 lei noi (şpaga de parc) şi plec în treaba mea. Găsesc o bancă. E goală. Nu se poate. E chiar goală? Da, e goală! Oare chiar pot să mă aşez pe ea? Cred că da! Oare nu mă va ridica nimeni de aici? Poate că am noroc! Mă aşez. Aprind iar o ţigară. Mă uit temător la dreapta, mă uit temător la stânga. Nu vine nimeni. Stau. Citesc. Şi deodată simt ceva moale în creştetul capului, ceva moale şi aplatizat de pe urma contactului dur cu părul şi pielea craniului. Ceva care se prelinge. Pun mâna. O duc dinaintea ochilor. Ridic ochii înspre cer. În locul cerului un pom. În pom, păsări negre. Strig:

- Pizda mamii voastre de ciori!

Şi dintr-un tufiş se ridică 3 ţigani, cu pălării negre, care se uită urât la mine. Eu arăt în sus cu degetul, spre ciorile-animale, îmi cer scuze, şi plec repede acasă. De acum nu numai că nu mai răspund la telefon, dar nu mai ies nici duminică în parc…

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:14 PM, , links to this post


Telephone Aggressive Spamming sau Basic Instinct la Bacau
duminică, august 27, 2006

Am avut şi io parte de o "vacanţă" de felul vacanţelor pe care nu le-am mai mirosit de mult. Adică am făcut exact ceea ce anunţam că voi face. M-am simţit excelent şi poate peste câteva zile voi urca cateva poze aici, în blog. Fără a da detalii, că-s multe de povestit şi nu e nici timp, nici chef, voi trece la o povestioară haioasă şi recentă, adicătelea de ieri. Sunt acasă la ai mei, în aşa-zisa "provincie".
Ai mei sunt plecaţi pentru câteva zile.
Eu sunt singur în casă şi lucrez la un articol.
Sună telefonul:

- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Cu domnul profesor (i.e. taică-miu) vă rog.
- Nu este acasă, va reveni...
- Mă scuzaţi, nu am vrut să deranjez sub nici-o formă, îmi pare foarte rău, sper că nu v-am încurcat...
- Nu-i nimic, domnişoară, căutaţi-l peste câteva zile.
- La revedere.
- La revedere.

Zis şi făcut. Închid telefonul, îmi văd de treabă. Peste 20 de minute, ţâr-ţâr-ţâr din nou. - Bună ziua!

- Bună ziua!
- Tot eu sunt. Mă scuzaţi, am uitat să vă întreb când pot să îl găsesc.
- Marţi seară, dar dacă e o problemă urgentă vă dau numărul lui de mobil. - Vă mulţumesc.

Dau numărul de telefon necesar, după care închid şi mă duc iar la treabă. Peste alte 20 de minute: ţâr-ţâr-ţâr. Mă gândesc: "Mamă, ce familie ocupată şi căutată mai am". Mă îndrept iar către telefon. Răspund.

- Alo!
- Bună ziua! Tot eu sunt.
- Bună ziua! Care e problema?
- Nici-una. Ştiţi, noi am fost colegi în liceu şi mă gândeam că poate aţi vrea să ne revedem.
- Domnişoară, io nici nu vă cunosc numele.
- Sunt X.... X.Y.
- Io nu vă ţin minte.
- Io vă ştiu. Sunteţi profesor la Bucureşti, nu-i aşa?
- Da, sunt şi asta...
- Şi vreţi să ne întâlnim.
- Dragă X., momentan sunt ocupat, am de lucru, nu am cum.
- Poate mai târziu, după-amiază.
- O.K., bine, hai după-amiază, dar n-o să pot sta mult.
- Nu e nimic. Eram numai curioasă să te revăd.
- Bine...

Fixează ea o oră. Io mă întorc la treabă. Peste o oră sună telefonul.

- Alo.
- Da.
- Tot eu sunt, X.
- Da!
- Scuză-mă, sper că nu te deranjez. Nu mai pot să ies la ora aceea. Poţi să ne vedem acum.
- Nu cred. Mai bine bine o lăsăm pe altă dată.
- Te rog. Chiar sunt curioasă să te văd.

Într-un final, mă las convins, zic că ies pentru maximum 10 minute, ies, mă întâlnesc. O tipă cu o faţă trasă, cu ochi în orbite, care mă bagă într-o cofetărie din apropiere, vrea să mă pupe pe obraz şi pufneşte în râs. Io mă uit stupefiat, nu înţeleg ce vrea. Apoi îmi spune că ea e fată de treabă, nu aşa, ca altele... Şi io zic că bine. Încerc să-mi beau repede cafeaua să o şterg. Situaţia pare din ce în ce mai ciudată. Io nu-mi amintesc să o fi văzut niciodată. Tipa nu pare a fi O.K. Mă întreabă dacă sunt singur şi îmi face cu ochiul. Io îmi zic în sinea mea că nu vreau chiar în clipa asta sex şi nu chiar cu necunoscute, şi îi spun că mă grăbesc şi că îmi pare rău. În final, după un alt minut trecut cu chin, ea îmi spune la revedere. Îi spun şi eu la revedere. Ea îmi spune că poate ne vedem şi altă dată. Io îi spun că nu cred, pentru că eu plec.

- Pa!
- Pa!

Îmi zic în sine că ce naiba a fost asta, scuip în sân şi mă întorc acasă. Peste două ore sună telefonul... Ţâr-ţâr! Răspund:

- Alo?
- Bună seara, sunt tot eu, X.
- Bună...ăăă...
- Scuză-mă, eu sunt directă. Pot să te întreb ceva?

Io nu răspund, dau să închid, dar ea zice repede:

- Îţi place de mine?
- X., îmi pare rău, io am o iubită, vreau să mă căsătoresc, te rog să nu mă suni...
- Vai, iarta-mă.

După minciuna asta, îmi zic "ufff" şi "am scăpat", dar după alte 30 de minute iar sună telefonul. Ridic receptorul, nu apuc să spun "alo" şi primesc o replică care mă dă pe spate:

- Vrei să te culci cu mine?

Răspund cât de ferm pot, negativ - ticăloşilor - nu vă gândiţi la prostii! şi apoi închid. Peste 30 de minute, sună iar telefonul. Nu răspund. Sună mult timp. Sună. Sună. Nu răspund, să fiu al naibii. Apoi mă sună ai mei, pe mobil:

- Ce mai faci? Ai apucat să lucrezi ceva, cum ziceai?
- Păi să vă spun ce am păţit...

Şi mă apuc să povestesc toată păţania. Maică-mea, mai mult speriată decât amuzată, îmi confirmă bănuielile mintale despre numita domnişoară. Io, mai mult amuzat decât speriat, nu răspund la restul telefoanelor care sună, iar azi, de dimineaţă, mă sună ai mei. X. îl sunase pe taică-miu la 2 noaptea, başca în dimineaţa asta. Vai de capul a lor mei. La mine nu mai sună telefonul. La ei cred că de-abia a început. Cine ştie ce le-o fi dat să audă...
Iar voi, dragi cititori, dacă primiţi telefoane de la necunoscuţi, închideţi repede, că poate o să vă ceară să faceţi sex cu ei...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 12:42 PM, , links to this post