Ultima jumătate de oră de internet
luni, iunie 26, 2006
Astăzi începe, sub cupola circului, dresura de maimuţe. Maimuţele pe care ziceam ieri că aş vrea să le omor cu o armă laser. Astăzi sunt mai îngăduitor, aş prefera să bag maimuţa-n cuşcă şi s-o las să-şi mănânce bananele, cu condiţia să nu arunce iar cu coaja-n mine. În prima zi de conferinţe de la Centru, că asta începe astăzi, o să fie una inaugurală, ţinută de un tip mişto de la Paris, şi apoi nişte umpluturi, după care un cocktail. Lalala. Foarte interesant.
De mâine o să fie altele, printre care şi una la care-s legat de mâini şi de picioare să mă duc.
Probabil că în ultimele 2 săptămâni n-o să prea am cum scrie, că n-o să am de unde, aşa că voi relua aventurile după ce ajung în România, unde or să fie lucruri faine de zis. Hehei, peste 12 zile s-a terminat cu chinul de un an. Începe viaţa normală.
Fac deja ca fetele de la Căpâlna, cu mâinile înfipte-n cămaşă sau în brâu: iu-iu-iu şi iu-iu-iu!
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:05 AM,
, links to this post
Daţi cu laseru-n maimuţe!
duminică, iunie 25, 2006
Am prieteni foarte simpatici. M-au invitat mai de demult la un simpozion despre nenea Iancu (de Hunedoara) şi abia aştept să mănânc, beau şi să vorbesc pe spinarea lor. Până atunci mă îndeletnicesc cu citirea unei cronici, pe care o subliniez, încercuiesc, descompun, regândesc şi aşa mai departe, iar în timpul liber mă amuz cu prostii, de felul celei de mai jos:
În rest, ce să mai zic. M-am uitat la "Congo" (1995), unul dintre cele mai proaste filme pe care le-am văzut vreodată. Nu degeaba a luat de 5 ori Zmeura de Aur! Şi uitându-mă la filmul ăsta prost, care e un SF cu gorile şi diamante, m-am gândit ce frumos ar fi să omor şi io maimuţele din viaţa mea cu o armă laser. Jjjjjwwwoooouuuummmmm şi gata, luăm capul la silverbackul nenorocit de peste râu. Hmmmm.
Altminteri, mă pregătesc de plecare. Nici n-am terminat ce am de făcut pe aici şi deja sunt plecat. Cu mintea sunt plecat însă de mult de aici. Sunt plecat de când am venit.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 2:18 PM,
, links to this post
Sentimentalisme di tăt felul
sîmbătă, iunie 24, 2006
Astăzi cică e ziua mea. Mă rog. În situaţia dată, sunt fericit că mai am totuşi conexiunea de net să scriu rândurile astea şi să vorbesc cu prietenii şi cu părinţii. De luni încolo, minunata personalitate feminină a unei fetiţe calde, sincere, şi inocente, îmi va lua şi această conexiune. Îi mulţumesc şi ei pe această cale, la fel ca puştiului din căruţ, pentru altruismul de care dă dovadă şi pentru viaţa minunată pe care mi-o oferă.
Din păcate însă, ziua de astăzi este de căcat, i se datorează în întregime, şi după 3 ani de zile n-am ajuns decât să fiu misogin. Nici nu regret. A fi misogin mi se pare deja o calitate, în comparaţie cu spurcăciunile pe care le observ o dată la trei zile, când îmi verific statutul social precum mailul. Nu ştiu dacă chiar sunt misogin, dar atunci când mai aud toane feminine, mi se face părul măciucă.
E destul de nasol să stai închis în casă de propria aniversare. Nu că aş plânge, nu că aş urla. Nu e nici-un sentiment tragic. E pur şi simplu plictisitor. Nu e mare lucru că am o vârstă nouă. Anul calendaristic e o invenţie omenească, nu vine de la Dumnezeu, iar faptul că-mi măsor coeficientul de vârstă e un clişeu. Cu timpul însă, clişeele devin obiceiuri plăcute. Te bucură. Mai ales când ţi se acordă importanţă. Să nu-mi zică nimeni că nu e bucuros dacă îl laudă cineva sau dacă primeşte favoruri. Tot omul aşa-i de la natură.
Pe seară însă voi ieşi să iau masa la restaurant, să beau o bere, să ascult un concert, chiar dacă o să fiu singur cuc. O să fiu probabil o persoană interesantă, care se simte bine singur, dar, ce naiba, de ce să nu mă simt bine? La urma urmei, mă tratez şi eu cum pot.
Pe de altă parte, am toate motivele să mă simt bine: peste numai două săptămâni o să fiu la Bucureşti, unde se preconizează un chef fenomenal, cu mai mulţi oameni laolaltă decât am văzut aici adunaţi la congrese, şi apoi începe preumblarea prin ţară. Am primit o parte din banii de la editură, deci voi avea cu ce să-mi autofinanţez periplurile. Urmează să mă întâlnesc cu oameni vechi şi oameni noi, abia aştept să îi văd şi abia aşteaptă să mă vadă. Şi în vara asta, chiar dacă nu-mi vor ieşi toate planurile, va fi o vară plină, pentru că, indiferent ce voi face şi ce nu voi reuşi să fac, o să fac totuşi lucruri pe care nu le-am mai putut face de trei ani. Bucuria, pe care o trăiesc deja anticipat de pe acum, n-o să fie probabil tot atât de mare pe cât mi-o închipui. Binenţeles că n-o să reuşesc s-ajung în cutare loc sau să văd pe cutărică. Binenţeles că n-o să apuc să văd toate cetăţile pe care vreau să le văd, că n-o să stau în Vamă în perioada exactă în care vreau să stau, şi că n-o să umblu cu o trupă de 7 oameni, ci mai degrabă cu 2 sau 3. De data asta bucuria nu va mai exista însă prin proporţie, aşa cum o măsuram pe vremuri. Nu o să mă bucur mai puţin pentru că am ajuns la Biertan cu 2 oameni şi nu cu 5. O să mă bucur pur şi simplu pentru c-am ajuns la Biertan. N-o să mă bucur mai puţin că n-am stat 14 zile în Vamă, ci numai 7. O să mă bucur c-am ajuns în Vamă, că pot în sfârşit să stau cu cortul, să mă scoale soarele, tehui de cap şi de băutură, pe la 9 dimineata, şi că mă pot arunca în mare fără să mă spăl pe dinţi. O să mă bucur că nu va mai fi un nebun în spatele meu care să-mi urle în cap de dimineaţa până seara, că nu va trebui să dau socoteală nimănui dacă belesc salamul întreg sau dacă îl tai felii, că o să pot sta cu puţa la soare, etc.
De trei ani de zile n-am mai urcat pe nici-un munte, pentru că mi s-a interzis să mă duc singur (partenera era indisponibilă pentru aşa ceva); de trei ani de zile tot vreau să ajung pe un şantier arheologic, dar nu am mers tot pentru că nu se putea să merg singur; de trei ani de zile muncesc ca un sclav ca să adun bani pentru distracţiile costisitoare ale unei madam ieftine, şi nu reuşesc niciodată să mă bucur de distracţiile mele, mici şi simple.
Arais, mânca-l-ar mama!
Vreau o mămăligă la ceaun, nişte ouă în jar, 4 metri pătraţi lângă refugiul distrus de cretini la Şpirla, o noapte rece şi o zi înnorată pe Lanţuri. Iar când ajung la Om, vreau să mă bat cu zăpadă îmbrăcat numai în tricou şi s-o iau apoi spre Vârful Ascuţit. Vreau să merg la Suceava, să mă sui în marfar, şi să ajung la Buzău. Vreau să beau o bere în Green Hours şi să merg apoi cu Vali să mă îmbăt la Viţă. Vreau să mănânc un arais la sirianul din Domenii sau nişte cârnăciori olteneşti pe Ştirbei Vodă. Distracţiile pe care o să le caut or să fie simple, uşor de împlinit. Orice-ar fi, o să le am.
Hmmm, mamă ce sentimental am devenit.
Şi binenţeles, ca orice moldovean mai pântecos, iar am ajuns să vorbesc despre mâncare. Poftă bună!
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 4:12 PM,
, links to this post
Manele Software
vineri, iunie 23, 2006
Click pe imagine!
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:15 PM,
, links to this post
Poveşti nasoale, cu animale
joi, iunie 22, 2006
Vai ce frumos e afară. Soarele râde cu dinţii galbeni la lume, stelele strălucesc pe cer, veveriţele aleargă prin Poitiers, iar eu mi-am rezolvat o parte dintre problemele legate de prefectură. Luate pe rând, fiecare în parte, problemele încep să se împuţineze.
Vai ce frumos e la prefectură, o minunăţie...
Recunosc, am minţit, nu au fost stele la prânz, dar soarele nu s-a cam spălat de mult pe dinţi (adică-i frig), iar în periplul meu prin Campus, pentru a returna cărţi către minunata bibliotecă universitară, am întâlnit o veveriţă. Nu mint, pe bune. Chiar am văzut o veveriţă...
Veneam... Mă apropiam... Îmi rulam o ţigară... O aprindeam... Vântul dădea să-mi zboare pălăria... O prindeam (pălăria, că veveriţa încă n-a intrat în firul narativ)... O aşezam pe cap... Fumam... Mă apropiam... Vedeam ceva mic şi roşcat intrând sub o maşină...
Îmi ziceam în sinea mea: "Ha, o fi vreun guzgan!"; dar în campus e curat, nu prea au de unde veni guzgani (poate doar din camerele prietenilor mahomedani), şi-apoi cine a mai văzut guzgan roşietic? Cuprins de aceste dileme non-necesare, m-am pus pe jos şi m-am chiorât sub maşina cu pricina. Urmarea, animalul "drăgălaş", Mariana de la Vatra-Dornei, a ţâşnit înfricoşat pe lângă mine şi s-a suit într-un pom.
Iar eu am rămas sub pom, semi-tâmp, cu ţigara în colţul gurii.
Veveriţă la Poitiers? De unde până unde? Pe urmă am văzut că la 100 m distanţă era cortul circului. Şi totuşi, veveriţă la circ?
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 5:56 PM,
, links to this post
Trăiască puştiul cu căruţ!
miercuri, iunie 21, 2006
Ce zi frumoasă! Zi de alergătură, nu glumă, şi de minunate întâlniri.
De dimineaţă am scris pe puţin 12 mailuri, am dat 3 telefoane, şi în sfârşit pot spune că mi-am făcut puţină ordine în dezastrul legat de deplasarea mea de la Poitiers acasă, care era iremediabil pierdută ieri, cu 7 variante impracticabile şi alternative. Una dintre ele era chiar mersul cu trenul la Paris, cu avionul până la Budapesta, cu microbuzul la Cluj şi cu Bunul Dumnezeu ştie ce de la Cluj la Bucureşti. Noua variantă este mai umană (nu foarte umană, totuşi). Mă scuteşte măcar de riscul a 3 schimbări de mijloace de transport. Am numai unul, dar vai de capul meu cum e şi acela.
Zis şi făcut. De îndată scăpat de problema asta, răsuflam şi eu uşurat. Mi-am zis că am timp să merg azi la prefectură, să rezolv altă problemă. Aş, de unde. M-am dus la prânz la supermarket, că, de, prefectura e închisă la prânz, iar io trebuia să mănânc ceva. Iar la supermarket nu ştiu cum de s-a făcut de stăteam liniştit lângă un stand cu sucuri, să aleg şi eu unul, când sunt surprins din partea stângă de un puşti de vreo 14 ani, alergător cocoţat într-un căruţ de cumpărături, care goneşte ca idiotul, dau să mă feresc, reuşesc să scap de contuzii în burtă, dar mă aleg cu căruţul lui mizerabil în degetul mic de la piciorul stâng. Hahaha! Puştiul, zbughea, prinde-l de mai poţi, iar unghia degetului meu şedea frumos la câţiva centimetri distanţă. Dacă asta ar fi fost unica problema, totul ar fi fost OK. Problema e ca în locul lăsat de unghie liber era sânge. Am făcut care va să zică dâră de sânge prin supermarket cu sandalele până la punctul farmaceutic, unde am făcut rost de apă oxigenată (francezii nu au spirt) şi de o buca de pansament. Frumos, nu? Măcar să nu se infecteze măgăria. Pe urp şontâc-şontâc până acasă, unde mă aştepta un mail superb, de la aceeaşi secretară din postingurile precedente, care îmi comunica de data asta că în noaptea de 30 iunie urmează să dorm cu raţele pe malul râului...
De fapt, nu asta îmi comunica. Îmi comunica numai că a mea cazare, pentru care m-am luptat 3 zile şi eram fericit că am rezolvat-o şi că am scăpat de o problemă, a devenit, din iniţiativa ei idioată, o nouă problemă. Stai acasă, pansează rahatul de deşt de la picior (măcar dacă era o rană eroică, să mă laud şi io cu ea), şi pe urmă aleargă prin centrul oraşului, vreme de 3 ore, să rezolvi noile probleme de cazare. Ce prefectură, mamă dragă? Dă-o-ncolo, că degeaba rezolv treburile de acolo dacă dorm cu raţele sub cap...
Loc de somn pentru 30 iunie
Într-unul dintre minunatele drumuri m-am întâlnit şi cu un personaj amintit în alte postinguri, anonim în blog, dar antonim pentru mine, a cărui ton suferind îmi stârneşte un "hai sictir". Dar să-l lăsăm mai deoparte. În cele din urmă, am reuşit să obţin promisiunea că n-o să dorm în stradă noaptea de 30 iunie. E posibil ca promisiunea să fi fost determinată şi de privirile condescendente ale unui personaj administrativ, care se chiora peste birou la deştul meu mic bandajat şi la culoarea roşu-maronie a anumitor porţiuni din tifon. Să înţeleg că dacă n-aveam unghia ruptă dormeam în stradă? Probabil că da.
Sunt dator atunci să-i mulţumesc pe această cale puştiului din căruţul de supermarket.
Mă voi gândi la el în noaptea de 30 iunie!
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:38 PM,
, links to this post
Mania Google Earth
duminică, iunie 18, 2006
Aşa-s de nerăbdător să mă întorc încât am dat într-o adevărată manie cu Google Earth.
Azi m-am chiompit 2 ore în el.
Asta ar ghici-o Vali...
Asta ar ghici-o mai mulţi...
Iar asta ar ghici-o cel mai bine Luiza...
Să trăim şi să le tot revedem.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 11:35 PM,
, links to this post
Nu-i greu de ghicit...
sîmbătă, iunie 17, 2006
... aşa că ghiciţi:
Ce şi unde e?
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 10:54 AM,
, links to this post
Pizza n-are amintiri
vineri, iunie 16, 2006
De felul meu sunt mâncău, sau, ca să fiu mai elegant, gurmand. De fapt nu sunt gurmand, sunt doar un mare mâncău. Nu mă incită sosurile fine, parfumurile dulci de vin, nu mă fac să umblu în patru labe nici oiţele fierte în sos de mere, nici cârnăciorii scăldaţi în vin, nici salatele din fructe exotice. Mie-mi place friptura de porc, mai ales din specia afumată. Ce să-i faci, nefiind nici evreu, nici mahomedan, pentru mine cea mai faină pasăre-i porcul...
Astăzi am mâncat iar o pizza. Pizza face parte din specia alimentelor nici scumpe, nici ieftine, nici gustoase, nici lipsite de gust, nici salivante, nici anoste, şi aşa mai departe. Pizza e un aliment mediu, cu care te păcăleşti, în funcţie de bogăţia sau sărăcia ingredientelor din ea, că ai mâncat excelent sau numai ai mâncat. Dacă eşti profesor de gimnaziu, haleşti o pizza Margherita cu o bere Skol. Dacă eşti businessman, haleşti o pizza Napolitana cu o bere Guinesss. Când ai terminat însă îţi zici, indiferent de profesie şi de avut, că ai halit o pizza şi ai băut o bere. Pizza e OK, astupă senzaţia de foame şi astupă şi grija poziţiei sociale. Când o mănânci însă singur, această pizza nu mai e nici Napolitana, nici Marguerita, nici Bolognese, nici Royalle, e numai "surgelée", adică pe minunata limbă franţuzească, semipreparată şi îngheţată. O culegi dintr-un frigider de la supermarşeu, o pui în cadiu, adică în căruţ, apoi o plimbi pe banda rulantă a tuturor alimentelor viitoare, o pui în rucsac, pleci cu ea acasă, încălzeşti cuptorul, o scoţi din ambalaj, o pui în cuptor, pleci şi aşezi masa, porneşti un film, peste 13 minute iei pizza din cuptor, mai stai 2 minute să n-o mănânci incandescentă şi în alte 10 minute ai terminat de mâncat.
Starea pe care ţi-o produce, sentimental vorbind, acest produs "surjelat" este tristă. În supermarşeu o vezi de departe, te apropii, o alegi după ambalaj, care de care mai apetisant, în culori vii, pe drum (în autobuz) ţi-e foame, o simţi rece lipită de picior, te gândeşti: ah, ce bine voi mânca! Acasă abia aştepţi să miroasă, mănânci fericit 3 înghiţituri şi după aceea regreţi că mai ai de halit şi restul.
Vrei o mâncare bună. Miam-miam, ce n-ai da să fii acum la Voroneţ cu Vali, să faci o mămăligă la foc de lemne, să tragi apoi un bulz din ea, cu o supă, totul la botul calului şi la fermoarul cortului. Ce vremuri frumoase! Şi a doua zi să-l vezi pe Vali constipat, să plecaţi spre Agapia şi el să se urce în deal să scape de chinuri, iar tu să strigi din vale: "Băăăăi, vezi să nu nimereşti în cimitirul măicuţelor!". Iar la Agapia, în deal, să haleşti două ouă fripte, cu acelaşi mămăligoi moldovenesc, şi cu o urdă aşa de bună de se strepezesc dinţii...
Bag sama că mie-mi plac mai mult poveştile cu mâncare decât mâncarea! Când faci o mămăligă, stai lângă ea, o moşeşti bine, când faci o supă la fel, când faci dolănei la foc sau ouă în jar, plesnesc dacă eşti fraier, te umpli tot de măscări, şi râzi. Apoi tot povesteşti la alţii. Mâncarea devine pretextul unei întâmplări şi bucuria unei amintiri. Ceea ce mă întristează aşadar la pizza de astăzi este faptul că nu va spune niciodată o poveste. Pizza asta nenorocită s-a întâmplat în afara mea, am băgat-o în mine constrâns de necesităţile burţii, iar acum nici măcar nu-mi mai amintesc mirosul ei. De ce? Pentru că cea mai bună mâncare nu e neapărat cea de la mama de-acasă, e cea care se "întâmplă", iar pizza surgelée, orice i-ai face, e deja mâncată de dinainte să o cumperi.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:11 PM,
, links to this post
Mémoire-ul, secretara şi moldovenii
Aş putea spune că astăzi m-am distrat copios.
Obişnuit cu bancurile cu evrei sau scoţieni, zgârcenia în forma ei extremă nu mă şochează nici măcar livresc. Francezii sunt însă una dintre cele mai zgârcite naţii de pe faţa pământului, iar spectacolul pe care l-am admirat astăzi m-a amuzatla culme, pentru că francezul, conştient de zgârcenia lui vicioasă, nu poate formula un refuz simplu, trebuie să facă un tam-tam de 30 minute.
o secretară, nu ştiu de unde....
Aşadar, care o fost hiba? Ei bine, şi hiba şi baiul or fost astea: acu vreo 5-6 zile am vorbit la telefoncu profu care-mi conduce lucrarea de master, şi musiu mi-o zis să fac 4 copii ale minunăţiei. Una evident pt mine, una pt el şi alte două pentru ceilalţi doi profi carevor fi în comisie. Unul dintre cei doi profi e la Poitiers, aşa că, fiind şi io aici, i-am lăsat lucrarea în dulapul lui de la Centru. Al doilea e la Paris (predă în Corsica, dar nu contează), iar ăstuia a trebuit să-i pun totul la poştă. Cât despre proful meu, care locuieşte tot în Capitală, el mi-o zis să mă duc la Centru, să-i las lucrarea secretarei, că o să i-o trimită ea prin poştă.
Zis şi făcut. Azi am petrecut 2 ore la un centru de printare, unde am scos, asamblat şi legat cele 4 exemplare, m-am dus la poştă, am pus colet pt musiu de la Paris, m-am dus la Centru, am bagat un alt exemplar în dulapul altui musiu, şi apoi la secretariat, unde secretara rămâne interzisă. Mi se comunică că nu e posibil, că Centrul nu are atâţia bani. Io zic, OK, i-o trimit io, dar ea nu, că trebuie să întreb la şeful mare, directorul Centrului, io zic că nu e nevoie, că trimit io şi gata. Sunt invitat afară, se discută prin telefon cu şeful (care era la 10 m distanţă, dar în alt birou), se deschide uşa şi sunt invitat, mi se spune că nu e posibil, zic că OK, am înţeles, pun eu la poştă. Mi se zice: "Staţi să termin ce am de zis". Zic: "Doamnă, nu e nevoie, oricum iniţiativa nu-mi aparţine". Mi se zice apoi o lungă poveste despre rolul contribuabililor francezi, al taxelor, al banilor guvernului şi altele, adeseori punctată cu sublinieri stranii legate de non-cetăţenia mea franceză. Io mă uitam interzis la madam secretara, încercam să-i explic că nu e nevoie să continuăm, că am înţeles, că pun io la poştă şi că oricum nu io am vrut să aduc memoire-ul la ea, ci aşa mi-a spus proful meu: "io n-am făcut decât să respect ce mi-a zis". Ea: "Da, am înţeles, dar trebuie să mă înţelegeţi şi pe mine, mă simt pusă într-o situaţie penibilă". Îmi venea să mă stric de râs, dar încercam să mă abţin. Nu puteam să-i spun că situaţia devenea şi mai penibilă pe măsură ce lungea discuţia. Am aşteptat aşadar să se termine poliloghia, am mai subliniat o dată că iniţiativa nu-mi aparţine (cine ştie ce mai e în capul lor bezmetic), şi la urmă am plecat spre poştă. Pe drum am tras o porţie bună de râs.
Sincer să fiu, mai simplu era în România. Acolo secretara ar fi aruncat cu papucul cu toc cui după mine, dar măcar m-ar fi scutit de poliloghia plicticoasă...
Hauhauuuuuu!
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 12:05 AM,
, links to this post
Hau-hauuuuu c-am terminat-o şi pe asta!
miercuri, iunie 14, 2006
Azi, zi mare pe pământ. Am terminat pe la prânz lucrarea de master, am urcat-o pe net, într-un locuşor mai secretos, dar nu foarte, spre studierea profului, m-am dus şi mi-am procurat vreo 10 beri, am terminat vreo 5 dintre ele, m-am uitat la "Stalingrad", iar acum mă uitam liniştit pe fereastră, la nori şi la un apus de soare extrem de flasc. Culorile, atât de puternice în zilele trecute, s-au estompat până spre stadiul de cenuşiu. Afară e linişte, prea linişte pentru cât sunt eu de bucuros, şi mă gândesc la chefurile care-mi sunt promise acasă, la preumblările de vară cu cortul, la şantiere arheologice, peripluri autostopiste şi la atâtea altele.
După trei ani de zile de chin psihologic, fără foloase şi extrem de plat şi idiot în acelaşi timp, vreau să mă întorc la formele simple de existenţă de dinainte. Problema este însă dacă mai sunt capabil. Mă simt foarte obosit, dar mi-e tare dor de munţi, dealuri, camioane cu remorci, purtatul de pancarte la drumul mare, cu nume de sate, încât nu cred că aş fi atât de obosit. Orice-aş vrea tot o să iasă.
Mă uit iar la nori, mai desfac o bere şi mai bag şi coperta în blog.
şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:38 PM,
, links to this post
