Damigeana cu lăcrămioare
duminică, aprilie 30, 2006

Went to see the captain, strangest I could find,
Laid my proposition down, laid it on the line.



O sală, sala obişnuită a tuturor colocviilor de la un centru francez de studii medievale. Acolo se ţin toate simpozioanele, toate întrunirile, pe scurt – toate academismele. Un proiector care afişează numai un desktop. Pe desktop nişte icons şi un plan mare al unei catedrale gotice, colorat în degradeuri verzulii. Marea este aşadar senină, Sfântul Ilie face cu ochiul, e nerăbdător să-şi alerge caii de foc ziua întreagă, iar corabia îşi aşteaptă la docurile medievale mateloţii filologi.
Pe filologi îi recunoşti venind de departe, chiar dacă unii sunt slabi, iar alţii graşi, chiar dacă unii sunt înalţi şi alţii pitici, unii cu ochelari şi alţii fără, unii tineri şi alţii bătrâni, unii cu păr, alţii iarăşi fără sau doar cu câteva cioturi. Varietatea somatică nu transformă însă adunarea într-o turmă pestriţă, căci filologul îşi are uniforma lui, costumul şi cravata, care de care mai diferite, dar toate croite la fel. O parte dintre doamne aderă şi ele la această uniformă. Altele, mai pline de cochetărie, se învăluiesc în fuste, şaluri şi tocuri cui. Nu uită însă niciodată să se asorteze cu domnii. Negrul e cea mai bună soluţie.
Toţi sunt serioşi. O seriozitate care încearcă să binedispună. Pe toţi îi uneşte zâmbetul. Zâmbesc şi când vorbesc, zâmbesc şi când prezintă de pe podium, zâmbesc şi când bârfesc în auditoriu, zâmbesc şi când zâmbesc, zâmbesc şi când adorm plini de plictis. Un zâmbet cald se-aşterne-n toată sala, ca o alifie bună de uns mintea. O alifie care face gândurile să alunece mai bine, mai iute, să uite ce ascultă, să-şi vadă de prostii.



La prânz, la masă: debandadă organizată. Toată lumea stă la coadă civilizat. Platourile apetisante oferă delicatese pescăreşti, sosuri, salate, cărnuri. Un adevărat paradis pentru cei tineri şi mai ales avizi de cultură, iar pentru o parte dintre cei bătrâni, răsplata binemeritată a somnului de dimineaţă. Lumea se aşază, unii nu încap pe scaune. Nu-i nimic, alţii încap şi mai e loc. Potriviţi pe căprării, pe simpatii sau pe aspiraţii, filologii încep să mănânce: – Vai, ştiţi ce bun e peştele? – Serios? – Dar brânza? – Vai, o nebunie, trebuie neapărat să o gustaţi! Se toarnă vin. Se întreabă în continuu despre vin, despre sare, despre oţet, ulei, cuţite şi furculiţe. Se fac glume, se povestesc snoave. Se râde. În unele părţi mai mediteraneean, în alte părţi ruseşte, cu hăhăieli groteşti, alteori franţuzeşte, cu mâna dusă delicat la gură, sau mânzeşte, atunci când gluma e cam nesărată. Discuţia revine însă imbatabilă: - Vai, dar nu beţi vin roşu? – Nu, doar alb! – La fel ca... şi se aminteşte numele unui personaj literar. – Ha-ha-ha! – Vai ce glumă simpatică! Vin prăjiturile şi o dată cu ele doamnele se ridică instantaneu de la masă: - Vai, ştiţi ce bune sunt prăjiturile? – Serios? – Dar vinul? – Numai alb! Se toarnă atât vin cât să se termine refrenul şi se trece la strofa următoare. La urmă, când s-a terminat placa, filologii se ridică de la masă şi purced către sala de conferinţe, unde se ia totul de la capăt.
Plecată iar din port, corabia cu filologi înaintează greu către Narragonia. Cei tineri sunt însă mai vioi; nu le place să se bălăcească-n ape tulburi. Încearcă să tragă repede la rame şi mânaţi de spiritul juvenil-reacţionar vorbesc tare de tot, dau din mâini, dau din ochi, dar trunchiul le rămâne întotdeauna fix. Aşa se face că din tânăra Elveţie vine o reacţie antifeministă. Doamnele se încruntă. Reacţia antifeministă se potoleşte şi inserează inspirat şi spontan câteva cuvinte de bine la adresa femeilor. Aplauze multe şi tari! Apoi vine rândul unui suedez tânăr, care dă cu tifla elegant întregii audienţe. Audienţa reacţionează printr-o replică şoptită de un domn bărbos. Se aud râsete. Replica barboasă îşi face drum din gură în gură. Toată lumea râde, pe rând. Suedezului îi pare rău că a dat cu tifla, iar regretul acesta profund îl mână către culmi nebănuite de entuziasm. Ajunge să monologheze în final numai cu o rusoaică din primul rând, singura care nu mai râde de el. S-a terminat cu tinerii. De fapt numai cu tinerii de la prezidiu. Mai sunt tineri, şi mai ales tinere, care sunt vioaie şi la fel de însetate de cultură. Aceste mici creaturi sensibile, unele complet pe dinafara subiectului, altele bine înfipte în el, ţin şi ele pasul cu muncă şi cu răbdare. Zâmbetul este cheia tuturor posibilităţilor. El leagă conversaţii ocazionale despre vreme, despre grevele studenţeşti, despre ouă, zahăr şi uneori chiar despre... pălării.

Aproape de final, pilotul mă cooptează matelot şi distribuitor de lăcrămioare către publicul feminin şi fără vârstă. Îmi îndeplinesc sarcina trasată împreună cu un alt tânăr disciplinat. Pe urmă echipajul vrea să-i răsplătească pe pilot şi pe cârmaci. Cârmaciul, o doamnă, primeşte în dar o vază cu prelungitor. Vaza constă într-un vas înalt de o jumătate de metru sau mai mult, cu gât de lebădă, lat de vreo 30 cm, din sticlă groasă şi anume din cea verde-afumată, care unui pravoslavnic ca mine mi-ar părea mai degrabă o damigeană. Cadoul impresionant rămâne pe masă să ne indice nordul.
Mă văd totuşi nevoit să mă opresc. Nu eu sunt în măsură să termin această poveste. Pentru restul întâmplărilor citiţi-l pe Sebastian Brant.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 3:36 PM, , links to this post


Astăzi doar iarbă, ruine şi sturzi
vineri, aprilie 28, 2006

Monumentele au şi ele forma lor de vieţuire. Astăzi, scăpat atât de un mirobolant congres filologic (aflat în ziua a doua din trei) cât şi de fantomele iluziilor de odinioară, am plecat să văd o biserică care-mi place. Până acum câteva luni îmi plăcea cu un anumit sentiment de fericire care mă lega de oameni, de acum îmi place numai pentru atât cât mă pot bucura de ea. Cam ca într-o poezie de Charlotte Mew, pe care o recitam prin liceu fără să îmi dau seama că o voi pune vreodată în practică.
M-am aşezat pe o bancă de piatră şi m-am uitat la un portal gotic târziu, de secol XV, înnegrit, cu stucul decojit pe alocuri într-un galben impudic, totul turnat pe o clopotniţă romanică pătrăţoasă. O combinaţie care mă bucură de fiecare dată când o văd. În faţa bisericii, o curte interioară ca o mică barbacană, în care cresc, printre plăcile contemporane de beton, fire de iarbă. M-am uitat la cazna ierbii cu betonul, la încăpăţânarea ei de a-şi înfige rădăcinile în câteva grame de zgură, şi pe urmă la felul în care adună din ce în ce mai mult pământ. Dacă nu ar fi muncitorii civici, iarba ar învinge. Ce mai, natura îşi cere drepturile. Tot ce e omenesc trebuie îngropat.

Şi revenind la Charlotte Mew, să dau şi versurile care mi-au fost ani de-a rândul dragi şi încă-mi sunt. E ceva atât de simplu în ea şi atât de diferit de refulările virgine ale lui ma'am Emily Dickinson, încât până şi un răutăcios ca mine nu poate să nu se lase cucerit:

I so liked Spring last year
Because you were here;
The thrushes too
Because it was these you so liked to hear
I so liked you.

This year's a different thing,
I'll not think of you.
But I'll like the Spring because it is simply spring
As the thrushes do.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 4:51 PM, , links to this post


Love is a Temple, blablabla
duminică, aprilie 23, 2006

Am ieşit să mă plimb pe la prânz şi a sunat telefonul. Am răspuns pentru a afla cu stupoare că a murit mama unei românce care stă şi ea pe-aici. Şi am aflat alte noutăţi pe care nici măcar nu mi le doream să le aud. Nici măcar atunci când te prefaci politicos oamenii nu înţeleg. Nici atunci când refuzi ca nesimţitul tot nu vor să te scutească. Primeşti informaţii fără să ţi le doreşti. M-am săturat.
M-am întors acasă şi nu mă mai simt în stare să scriu nimic. Telefonul mi-a pus capac. Foarte frumos. Acum stau şi mă uit la monitor, am atâtea lucruri de scris, am atât de puţin timp, şi totuşi nu-s în stare de nimica.



În schimb mă uit pe fereastră, se porneşte un apus de soare, în culori frivole, şi ascult "One":

Did I ask too much?
More than a lot.
You gave me nothing,
Now it's all I've got
We're one
But we're not the same
Well we
Hurt each other
Then we do it again
You say
Love is a temple
Love the higher law
Love is a temple
Love the higher law
You ask me to enter
But then You make me crawl
And I can't be holding on
To what You got
When all You've got is hurt

Lalalala, blablabla...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:14 PM, , links to this post


Hristos a înviat!

Aanhín pa ang damó kung patáy na ang kabayo?
"What's the use of grass when the horse is already dead?"

Cică ăsta ar fi un proverb în limba „tagalogă”, ceva aglutinantă de prin Indiile Olandeze. Întrebarea asta aş fi putut-o pune lumii întregi aseară. Proverbul mi-a stat în minte toată noaptea şi acum, după o zi în care nu mi-a mers browserul (naiba ştie de ce), mă văd nevoit să-l scriu aici. A fost probabil cel mai idiot Paşte petrecut vreodată undeva, la fel cum în general anul ăsta este cel mai nenorocit an pe care l-am avut până acum. Am căutat pe internet adresa bisericii ortodoxe din Poitiers, mi-am făcut planul cum să ajung până la ea (cea mai bună soluţie a fost până la urmă mersul pe jos) şi, după un acces nasol am plecat târâş-grăpiş către ea.
Înăuntru mă aştepta binenţeles căldura umană a unei domnişoare timide şi sensibile, de nerecunoscut după accesele de isterie ale ultimilor ani, la care s-au adăugat şi frisoanele mele obicinuite, aş putea spune casnice, însoţite de broboane mari de sudoare (efect inevitabil al frisoanelor) şi kilogramele de tămâie pravoslavnică din aerul de nerespirat. Fie de la norii de tămâie, fie de scârbă, nu am putut sta mai mult de zece minute. Mi s-a făcut rău şi am ieşit afară să caut un loc ascuns de ochii lumii pentru a mă scăpa de senzaţia respectivă. Cum până l-am găsit şi până am... terminat a durat ceva vreme şi slujba se încheiase probabil (iar eu nici lumânare nu aveam, deşi căutasem o oră în supermarket), am decis să mă duc acasă şi să-mi aprind singur unica lumânare găsită (artisanalle, groasă cât pumnul şi parfumată) cu bricheta din dotare. Să fiu şi eu creştin, atât cât îmi permite starea de fapt. Marea problemă a fost însă întorsul până acasă. La dus reuşisem de bine de rău, dar la întors nu mai eram în stare să urc şi să cobor dealuri cu sângele buşind pe diverse orificii. M-am decis aşadar să iau Noctambus-ul, singurul bus care circulă noaptea prin Poitiers, şi mi-a luat o oră şi jumătate să ajung până la staţia lui din centru, nu neapărat pentru că distanţa ar fi fost mare (pe drum m-a agăţat şi-o curvă care credea că-s beat, dar am refuzat politicos). Acolo l-am mai aşteptat iarăşi alte zeci de minute şi în final am ajuns acasă, unde am reuşit după alte două ore să mă întremez.
Masă de Paşti? Aş, căcat! Ce să pot mânca? Oameni cu care să vorbesc ceva? Aş, de unde să îi iau? Minunata-mi fostă iubire era în numita biserică, probabil suferind în inevitabilul stil grotesc. Îmi plac suferinţele femeieşti. Aş putea spune că sunt organizate, ca un fel de exerciţiu de retorică asianică, dar nu e politicaly correct să fii misogin, aşa că mă opresc aici.

Astăzi, o duminică de Paşti din cele mai de căcat, o senzaţie de greaţă, imposibil să mănânc ceva uman, veşti „frumoase” de la amicii din ţară, despre zvonurile lansate de aceeaşi iubire sau de oameni „de bine” necunoscuţi ori cunoscuţi mie. Am vorbit cu o prietenă şi am rămas consternat de ce-am putut auzi. Mai să-mi vină iar să vărs... Am preferat însă să râd. Şi totuşi, soluţia pe care o prefer este să nu spun nimic, să-mi văd de ale mele, aşa de proaste cum sunt, şi să las timpul să tragă apa după toţi căcaţii. Acum, la urmă, când am terminat de scris postingul ăsta, îmi pare rău că l-am scris. Mai bine scriam vreo altă prostie cu sexuri medievale – un exerciţiu de mascare a propriilor necazuri. Dar parcă uneori e bine să le mai tragi şi în public, fie el virtual. Te mai face să le uiţi!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:45 PM, , links to this post


Circummigraţiunea danubiano-pontică (ultimul episod: din Japonia în America)
sîmbătă, aprilie 22, 2006

Psssst! Să nu mă spuneţi la nimeni! Am aflat ceva sicret! Daco-geţii erau marfă de marfă, erau strămoşii lui Winnetou şi Sitting Bull! Domnul Napoleon Săvescu ne spune mai multe despre aceste secrete dan-browniene într-un excepţional articol din noiembrie 2005! Dacă vreţi toată revista, la concurenţă cu cele de paranormal şi horoscop online, intraţi pe linkul titlului...
Ia-n ascultaţi măian, măăăăăăăăăăi!



Aceasta este o fotografie secretă, descoperită în subsolurile Institutului Smithsonian, pe care i-o punem la fel de secret la dispoziţie domnului Săvescu. Ssssst! Să nu ne surprindă FBI-ul!

Acum 8.600 de ani, triburile carpato-danubiene au invadat Asia ajungand pana in Insulele Japoniei. Mult mai tarziu, in anul 300 dHr un grup de coreeni vor sosi si ei (numindu-se mai tarziu japonezi), si vor intalni o populatie alba Ainu, cu oameni barbosi si blonzi, urmasii carpato-dunarenilor, pe care ii vor decima partial, pentru ca mai tarziu sa-i puna in rezervatiile din nordul insulei Hokaido. O parte dintre acestia vor traversa podul care leaga Siberia si Alaska, trecand peste stramtoarea Bering. Acesti carpato-danubieni vor migra graduat spre Sud, raspandindu-se in toata America de Nord, eventual ajungand in America Centrala si de acolo in Sudul Americii. Observandu-i pe indienii Americii de Nord, ei nu apartin rasei asiatice, mongoloide ori galbene, asa ca ipoteza de mai sus, care de altfel a fost lansata si de altii pare plauzibila.
Cand de curand , in septembrie 2000, se publica in New York Times un articol despre un craniu, vechi de 9.000 de ani descoperit in America de Nord , asemanator cu al populatiei Ainu, nu am avut nici un comentariu.

Îi urez pe această cale dacologiei româneşti un Paşte Fericit şi succese pe cracă!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 5:57 PM, , links to this post


Li chevaliers qui faisoit les cons parler et les cus

A fost odată ca niciodată, într-un manuscris francez de secol XIV a cărui ediţie am cumpărat-o recent, un cavaler sarac care îşi pierduse averea şi, nevoit să supravieţuiască cumva, a trebuit să apeleze la ajutorul unui scutier mârşav, care mai întâi i-a vândut calul, apoi l-a pus să se bată în turniruri pentru a face rost de bani. În drum spre unul dintre aceste turniruri, cei doi treceau printr-o pădure. Scutierul o luase înainte şi descoperise într-un iaz trei domniţe care se bălăceau în nudul... gol. Le ia hainele şi fuge cu ele, în speranţa că va face rost de bani vânzându-le. Vine însă cavalerul, domniţele îl roagă să le înapoieze hainele, cavalerul le da pe gratis (spre supărarea scutierului) şi domniţele vor să îl răsplatească facându-i fiecare câte un cadou. Prima dintre ele îi dă drept dar ca pe oriunde se va duce sa fie primit "chaleureusement" ţi să-i fie date daruri bogate, cea de a doua îi spune:

"Li miens dons ne rient pas petit,
fait l'aultre pucele en apres.
Ja n'ira mes ne loig ne pres,
por qu'il truisse feme ne beste
et qu'el ait deus elz en la teste,
s'il daigne le con apeler,
qu'il ne l'escoviegne parler:
iteus sera mais ses eurs;
de ce soit il tot aseurs
que tel n'en ot ne roi ne conte".
Adonc ot li chevaliers honte,
si tint la pucele por fole.
Et la tierce enpres reparole
si dist au chevalier: "Beaus sire,
savez vos que ge vos vieng dire?
Quar bien est raison et droiture
que, se li cons par aventure
avoit aucun enconbrement
qu'il ne respondist maintenant,
li cus si respondroit por lui,
qui qu'an eust duel ne ennui,
si l'apelessiez, sanz aloigne."

cu alte cuvinte, pe rumuneşte:

"Ci darul meu nu-i mic, surată,
A doua zise de îndată,
Pe unde drumul va să-l ţină,
Orice femeie au jivină,
(În cap doi ochi de ar avea),
Să-ntrebe pizda de va vrea,
Aceea musai să-i răspundă,
Şi vraja asta să-l ajungă
Mai mare peste craii toţi,
Şi peste regi, şi peste conţi."
Iar cavalerul, ruşinat,
Gândi că doamna-a căpiat,
Dar cea de-a treia repejor
Îi spuse: "Scumpe senior,
Ia ascultaţi ce vă voi da!
Dacă cumva se va-ntâmpla
Fără motiv şi fără vină
Ca pizda glasul să şi-l ţină,
Împiedicată fiind cumva
Şi neputând răspuns să dea,
Atunci în locul ei, deştept,
Să strige curul, după drept,
De veţi voi a-i porunci!"

şi povestea continuă, dar restul în episoadele viitoare. Iată cum se întoarce omul la obiceiurile vechi: Sexul în Evul Mediu, episodul 4!

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:31 AM, , links to this post


Filz a putains moult males!
vineri, aprilie 21, 2006

Ce frumoasă este cercetarea, mai ales cea a romanelor "courtois"... Ca mostră, ia păpaţi o proză:



Et quant il furent devant il le saluerent cortoissement et li derent les letres et li distrent comment elz estoient messagiez de part le roys Apollon. Bejamin prist ces letres et les commença a lire et quant il les hot leue il dist moult fort: „Je me mereveil moult de ce que je voi ici: un songe d’un home mort qui est revinorés”. Quant Nargus, filz de Gebuz, un des troiz freres le major, l’ot entendu, li dist: „Sire Bejamin, de autre songe parleres avant que soit un moiz conpli. Maiz avant que de qui se partimes nos volons dire cestui messaiges devant tes chevaliers si qu’il les entendent bien touz cil qui lez voldront entendre. Maiz per le mien consoil vos et elz feroient outreement ce que nostre sire vos mande per nos”. Lors encommença Nargus ses paroles en tel maniere et dist: „Biaus seignors et baronz, il est voir que le noble roiz Apollon de Tyr est venus a Montor avec grant navie et grant compagnie de chevalier et de serfjent. Et li hont touz les chastiaux et les villes et les cités dentor; li unt fait homage et l’ont receu por lor sire droiturers si comme ordené fu en ceste ville et vos mande por nos, qui sez chevaliers somes, que vos li donés tes cité en pes si comme vos jurastes et que vos agrés (...) foi et li rendés sa terre en pez. Et se te non et il vos prent a force et fara de vos ausi c’on l’en doit feire detrance”.

Quant le roi hot entendu Nargus, si li dist: „Va sa filz a putains (...) moult males! Desprisant et devant mez homez et se je ne laissase por honre de moie corrone, je vos feroie perdre por la gorge si comme lerron. Qui alez montovant un ribauz (...) jugolez et dites qu’il est roiz, il est roiz des forchez! Et vos di bien de voire que se je le porai prendre je le ferai enforcher a guisse de larron rubau et a les vostre voie. Et ne vos leissez trouver plus en ceste vile, se autrement vos ferai trainier pot toute ceste ville a guisse de traitor”.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 3:34 PM, , links to this post


Salvaţi zimbrul geto-dac!

Românul este prin definiţie un entuziast. Îl cucereşte orice idee şi plănuieşte să guverneze universul, cam cu aceeaşi dezinvoltură cu care şoarecul din fabule se visează egalul leului. Românul crede că are puteri demiurgice şi că acţiunile lui sunt revelate de divinitate. Cam asta aş putea spune ca introducere a postingului de astăzi. De câteva zile se pare că o parte dintre internauţii geto-daci au căpiat cu zimbri verzi pe pereţi. În urma unui articol din presa scrisă, în care se anunţa starea jalnică a zimbrilor din Haţeg, geto-dacii noştri au pus mână de la mână şi, după ce au înjurat bine „guvernul”, ca în Caragiale, s-au gândit să-l înlocuiască. Vor aşadar să năşească noua generaţie de zimbri şi pentru asta s-a născut cu avânt popular un plan de acţiune: să producă semne de carte, rucsacuri, şepci şi alte „ustensile” cu logo-ul zimbresc!



Fondurile urmează să fie toate vărsate în beneficiul rumegătoarelor simbolice, dar, ca mai peste tot, înainte se plănuieşte adunarea banilor şi abia după aceea administrarea lor.
Şi totuşi unii dintre geto-daci şi-au dat seama că zimbrii mănâncă numai iarbă (motiv pentru care e absurd să iasă cu toţii la coasă şi să adune nutreţul necesar) şi că nu e treaba lor, ci a unei organizaţii guvernamentale. Momentan aceste glasuri limpide ale dacologiei româneşti au rămas fără răspuns. Românul (şi mai ales geto-dacul) se complace în propria lui fabulaţie şi îi va mai lua probabil ceva timp până se va duce „pe teren” să constate starea de fapt.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:21 AM, , links to this post


Logos despre vulpchi
marţi, aprilie 18, 2006


Despre vulpchi. Ci logosul vulpchii iaşte pre drept cuvânt volupctatea. Iară picerele ei nicicând nu va să alerge dirept, ci-ntr-una va să se întoarne şi să se cotească. Jivină pricepută iaşte vulpea, jivină plină de deşteptăciune. Când îi e foame au neavând nimic de pre mâncat, se-aruncă-n argilă roşietică şi se scaldă pân-ce s-arată la trup a fi roşie ca de la sânge, şi se lăţeşte pe pământ, şi-şi ţine suflarea, de nimeni n-ar zice că fi-v-ar viaţă-ntrânsa. Ci paserile când o vede că locul nu şi-l mişcă, că iaşte plină de sânge şi că limba-i lungă iese din gură, ele se încred în moartea ei şi se scoboară asupră-i s-o prade. Iar Dracul e şi el la fel: la toţi cei ce-şi duc traiul pe pământ se-arată mort şi-ndată-i prinde-n plasă. Dar celor înţelepţi şi cu minte slobodă pas să le poate giuca vreun rău, căci lor Domnul le-a lăsat sfatul şi cugetul cel potrivit. Ci fost-am şi noi o pasere, prada vulpchii, dar Dracul nu va să steie mult cu crucea la gât, iar Domnul ne va agiuta.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 4:42 PM, , links to this post


Să ne distrăm la Moineşti
duminică, aprilie 16, 2006

Peste ce mi-o fost dat să-mi clătesc ochii acum câteva minute:

Subsemnatul:

1. A cerut Complexului turistic "PADUREA DE PINI" - Moinesti permisiunea de a practica jocul de Paintball si i se face cunoscut ca acest joc, implica efort fizic ca si alte riscuri, cunoscute sau nu, si pot exista raniri ale subsemnatului sau ale celorlalti jucatori.

2. Este pe deplin constient de posibilitatea de a se rani, inclusiv si nu numai, prin bilutele de vopsea ci si de: cazaturi, pasi gresiti, ranire de catre animale salbatice, muscaturi de serpi, insolatie, atac de cord, hipotermie, ratacire in padure. impuscare de catre vanatori, muscaturi de insecte, plante otravitoare, folosire deficitara sau improprie a echipamentului de catre subsemnat sau orice alt jucator care nu respecta regulile de siguranta si de joc. Exista deasemenea posibilitatea de ranire mai grava sau chiar moarte.



Frumoasă invitaţie la aer liber, nu? Aşa-i pe la Moineşti. Mai multe detalii pentru cei care vor să moară în felurite chipuri la adresa:

www.padureadepini.ro

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:51 PM, , links to this post


Paris cu năbădăi

La mijlocul săptămânii în cauză am fost la Paris, într-un grup studios în cautare de epigrafie de diferite soiuri care să funcţioneze pe post de curs cu credite în programa de master pentru semestrul al doilea. Asta ar fi cam unicul lucru pe care l-aş putea scrie în blog, dar mi-e aşa de lene să scriu pentru a doua oară, astfel încât voi lua cu copy+paste textul unei scrisori (către cei care mi-au cerut o relatare extinsă) şi-l voi turna aicilea. Ia să dau drumul:

Plecarea de dis-de-dimineata, intalnire la 8:30 in gara Poitiers, unde m-am trezit ca eram singurul tip (mai era un profesor) si in rest 13 femei (12 studente si una profa - madame X de la epigrafie). In calitate de unic barbat-student-medievist (mai era inca o rusoaica de la Centru, in rest toti, mai bine zis toate, erau pe epigrafie antica) am incercat sa ma socializez (fara prea mult succes) cu numitele gagici. Vorbeau barfe feminine despre persoane mie necunoscute, o lume impartita in "mec" (= trad. literal drept "gagiu") si "nana" (trad. literal drept "gagica"), asa ca a trebuit sa ma las pagubas. Rusoaica era si ea pe dinafara, am incercat sa schimb cu ea niste vorbe dar a trebuit sa renunt pentru ca era mutulica (presupun ca e foarte timida). La Paris ne astepta alt prof (asta pe epigrafie greaca antica) care s-a pus in fruntea plutonului si ne-a dus pe jos pana la hotelul-cazarma unde urma sa stam. Dupa ce am ajuns la hotel, cele cu bagaje (mama cat au carat dupa ele unele) si-au lasat o parte de bagaje (io aveam un rucsacel mic cu cele necesare si nu era greu, asa ca l-am luat dupa mine). A urmat o vizita la Notre-Dame si apoi 15 minute liber la toata lumea sa isi procure fiecare cate un sandwhich. Dupa cele 15 minute am aparut cu totii cu sandwhichuri in guri si in maini in fata la Notre-Dame, de unde am purces pana la Musee des Thermes de Cluny (muzeul medieval de la Paris). Am intrat pe gratis datorita lui madame X, si a inceput "seminarul", care a durat pana seara tarziu. Incepand cu epitafuri pe diverse lespezi, trecand apoi la texte scrise pe diverse obiecte de podoaba, si facand un tur complet al muzeului analizand toate inscriptiile posibile. Mie mi-o placut, desi ma cam dureau picioarele dupa vreo 5 ore. Am mai vazut si tapiseria "Doamna cu unicornul", cea celebra, si o groaza de alte minunatii mai putin celebre, dar faine. Cu alte cuvinte, mi-am cladit ochiul medievist in ape muzeale.
Dupa terminarea muzeului, se facuse foarte tarziu, am fost dusi iar la cazarma (mie mi s-a dat camera singur - bafta de unic reprezentant al sexului urat), dupa care a urmat un dus (io am preferat o spalare in chiuveta ca dusul era jegos rau) de 10 minute si o reintalnire in hol. Apoi cautarea unui restaurant care sa nu fie nici de duzina, nici scump, halirea unei pizza cu bere (pt mine, pentru altii pizza cu altceva), asteptarea 45 de minute sa termine toti si sa ies sa fumez o tigara... Totul asezonat din cand in cand cu barfe ale profesorilor, cu conversatii cu madame X (al carei interes l-am starnit discutand la inceput despre rune vikinge - tot era vorba de epigrafie), etc. A urmat alergarea repede in speranta procurarii unui pachet de tutun de rulat (mi se termina cel luat cu 2 zile in urma de la Poitiers), cumpararea numitului tutun de rulat, o preumblare in grup (ce urasc cel mai tare) prin centrul Parisului, urmata de o despartire la fel de "in grup", o alta bere in compania domnisoarelor antichizante (rusoaica a fugit saraca de timiditate in camera de la cazarma si nu a mai putut-o gasi nimeni), dupa care (era de mult noapte) o vizita proprie si personala in biserica Saint-Severin, foarte frumoasa, o preumblare pe Sena si mai ales pe insula St. Denis si un intors la hotel dupa miezul noptii, urmat de fumatul unei tigari rulate si de culcatul in patul scartaitor...
De dimineata m-am trezit ca de obicei fara ceas (mai nou nu mai pot dormi prea mult), un "dus" in aceeasi chiuveta (rugina si jegul din dus ramasesera aceleasi de cu ziua precedenta, o coborare la subsolul hotelului-cazarma, unde am incercat sa mananc ceva, dar pana la urma m-am hotarat numai la o cafea bauta dintr-un bol de supa, ca la cantina muncitoreasca. Au urmat 20 de minute de asteptare a celorlalti si plecarea in acelasi grup masiv la Luvru, unde prin istetimea profesorilor am pus mana cu totii pe un permis de libera intrare pana in 30 septembrie anul curent. La Luvru, omul cu epigrafia greceasca ne-a bagat la subsol, langa sala de antichitati cretane si miceniene, intr-un culoar urat mirositor, unde ne-a dat niste foi de completat, ne-a vorbit 30 min banalitati despre Grecia antica si ne-a pus sa ne scobim ochii la vreo doua duzini de inscriptii grecesti din felurite perioade. Al naibii sa fie, nici ca ne lasa sa iesim din sala (io tot voiam sa ma uit pe la chestiile miceniene dar n-a fost sa pot s-o fac decat vreo 5 minute, mai tarziu. In final, dupa ce am citit vreo duzina de pietroaie, m-am pus sa completez si io fisa lui. Pe ea nu era nimic de epigrafie sau de greaca, ci numai prostioare de genul: marcati pe harta localitatile unde au fost gasite inscriptiile, ce decor este in jurul inscriptiilor, etc. Am zis ca nu-s chiar asa de idiot sa copiez hartile din dreptul fiecarei inscriptii, asa ca m-am apucat sa le citesc si sa le traduc. Iar in final mi s-a spus ca nu trebuia sa fac asta. Nu-i nimic (mi-am zis io in gand), macar mi-am mai exersat rebuturile de greaca de acum 3 ani.
A urmat apoi o pauza de 30 de minute (hainele ni le lasasem la garderoba asa ca nu puteam iesi afara). Si totusi, eu cu 3 "epigrafiste" am insfacat un sandwhich de la buticul din dotare si am iesit pe sestache la o beuta de tutiun. Am intrat mai greu si intarziasem 5 minute la intalnire. Un alt prof, de data asta pe epigrafie romana, ne-a luat in carca sa si ne-a carat in cautare de inscriptii latinesti. Si le-am gasit repede, dupa care m-am plictisit vreo 3 ore ascultand aceleasi banalitati pe care le stiam din anul I de la facultate. Curand a inceput intra traducerea inscriptiilor. Cat a fost pe partea de latinitate clasica a fost OK, cand am intrat insa in crestinism a inceput insa o varza de ma ingropam in pamant de rusine. Proful in cauza, ca mai toti latinistii, considera jenant ductul literelor de secol IV, limba cu greseli, si asa mai departe. Din pacate insa pentru el, nu cunostea prea bine nici limba si nici ductul literelor. Madame X tacea din politete (ea lucreaza pe ev mediu timpuriu si cunoaste felurite chestii), numai ca pe mine nu m-a putut tine gura si am facut vreo cateva corecturi. N-au avut ce sa-mi faca, ca aveam dreptate, si atunci proful a mai redus stilul impresionistic al discursului preferand sa spuna acolo unde nu se pricepea un "nu stiu" in loc de o fabulatie spontana.
A urmat apoi o pauza de o ora, tot in interiorul Luvrului (pas sa poti iesi afara; si de la tigara 'ceea din prima pauza murisem de frig, ca afara batea un vant, asa ca la a doua pauza am preferat sa raman inauntru). Am fugit repede sa vad Luvrul medieval, recte ce a mai ramas din castelul lui saracu' Philippe Auguste, retezat de minunatul iluminism francez care a turnat plachia de cladire actuala in mijlocul Parisului. M-am deprimat. Parca eram intr-un decor SF din Planeta Maimutelor, cu statuia libertatii ingropata pe malul marii. Din cauza amenajarilor turistice castelul e taiat in partea superioara. E ca si cum te uiti la un om, dar ii vezi numai picioarele.
Apoi mai aveam 5 minute pana la intalnire, am intrat in libraria Luvrului si mi-am cumparat textul original al calatoriei lui Marco Polo cu un pret mai mult decat ieftin. Asta ca unic suvenir de la Luvru. Pe urma intalnirea cu trupa, mersul la gara Montparnasse, trenul spre Poitiers, iar cand am ajuns in camera am descoperit ca in curtea din fata geamului meu era mare concert mare de n-am putut inchide un ochi toata noaptea.
No, asta o fost plecatul la Paris. Ca mult mi-a luat sa-l scriu.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 1:17 PM, , links to this post


l'Antifascisme, mânca-l-ar mama...
marţi, aprilie 11, 2006

Franţa se pregăteşte pentru o administraţie livrescă. Azi am fost la spital, în încercarea de a vedea pe bune ce păţăsc în ultima vreme, numai că la spital mi s-a spus că nu se poate să intru pentru că nu am o foaie galbenă, pentru care foaie galbenă îmi trebuie una verde, pentru care îmi trebuie în prealabil o convocare la o vizită medicală generală (asta-i culme ironiei!), pentru care îmi trebuie o invitaţie de la un minunat organism situat la Paris, către care scriu mailuri, trimit faxuri, scrisori fizice şi dau telefoane de câteva luni. Şi care evident nu răspunde la nimic.
Comparaţia cu castelul lui Kafka este atât de uzată, încât mi-e lehamite pur şi simplu să mă mai gândesc la ea. Când ies din spital mă întâmpină o hoardă de "anti-fascişti", care îmi tot băgau pe gât un pliant gri-negricios. L-am luat, numai-numai să mă lase în pace, şi le-am promis solemn că voi adera la societatea lor. Mai ceva ca martorii lui Iehova, socialiştii francezi te agresează peste tot. Păi în ritmul ăsta mă fac mai degrabă fascist decât socialist. Intru în cămin, pe uşa mare de la intrare erau lipite două afişe: unul cu ceva concert al unei formaţii cu nume de şopârle, celălalt cu... "l'Antifascisme"! Trăiască Franţa revoluţionară.



Trecând de minunata şopârlică antifascistă m-am dus să-mi iau un film de la Mediatecă şi apoi să cumpăr nişte mâncare de la Leclerc. În principiu trebuia să cumpăr mai ales pâine pentru sandwhichuri (mâine ar trebui să plec la Paris cu "epigrafiştii"), dar am uitat de pâine şi până la urmă am luat numai nişte salami danois şi mâncare normală. Care va să zică, mâine îmi bag picioarele şi nu mai fac nici-un sandwhich! Mă duc flămând, deşi taman problema asta ar trebui s-o rezolv pentru a sta mulcom în picioare...
Asta în cazul în care merg la Paris, pt ca am descoperit că în mesajele primite se specifică tot, mai puţin locul de întâlnire! Genial, nu? Aşa zic şi eu. Ca atare, am scris două mailuri către două persoane organizatoare, dar nici-una nu a răspuns. M-oi duce şi eu dis-de-dimineaţă la gară şi dacă nu e nimeni acolo, asta e...
Râd şi eu, pierd nişte credite (pe care nu am de unde să le mai iau) şi viaţa merge mai departe. No, cam atât. Cu vechiul cinism, singurul care mă poate scoate din toate căcaturile.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:11 PM, , links to this post


???
luni, aprilie 10, 2006

Am primit un mesaj anonim: "Până aici ţi-a fost!"
Foarte interesant, şi foarte posibil, numai că stimata persoană care mi l-a adresat probabil că nu ştie prea multe despre situaţia social-politică în care mă bălăcăresc de ceva vreme. Într-adevăr, chiar până azi mi-a fost. De azi încolo va fi şi mai de căcat. Nici nu vreau să mă gândesc până unde o să ajungă toată şederea mea în Franţa.
M-am cam săturat. Nu vreau la mama. Săraca maică-mea nu a fost niciodată vreun refugiu.
Vreau şi io undeva la munte în ţară, undeva unde să fiu lăsat în pace de toate prostiile. Să stau şi eu vreo săptămână şi pe urmă să ies la faţă să vorbesc cu lumea. Şi totuşi nu e posibil şi trebuie să-mi înfrunt temerile în toate săptămânile care vin.
La fel cum spuneam şi ieri, asta e încă o zi, aproape a trecut şi ea. Or să treacă toate şi la un moment dat oi scăpa. Numai de-ar trece o dată.

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 6:55 PM, , links to this post


Notre-Dame des Dunes
duminică, aprilie 09, 2006

"Iar sir Melchisedec ci puse braţul său pe sabie, şi-o scoase din teaca lucitoare, crustată-n rubine mari cât bobul de fasole, şi-o învârti în soare şi-o luci dinaintea lui sir Maldun, iar sir Maldun, fără să pregete a da luptă, îşi scoase sabia cea aurită şi crustată-n diamante mari cât merele din livezi, şi aruncară cioturile de lănci. Iară sir Maldun, rănit mişeleşte de scutierul lui sir Melchisedec, ci puse braţul său slăbit pe sabie şi porni la luptă cu sir Melchisedec. Iar sir Melchisedec dădu o pălitură grea în scutul lui sir Maldun, iară sir Maldun, cu trupul firav şi-nsângerat, dar cu cugetul limpede şi cu credinţă, strigă numele domniţei Albe şi lovi în creştetul coifului lui sir Melchisedec, atât de tare încât îl rupse-n două şi îi luă o bucată din cap, creştetul cu tot cu păr, dar sir Melchisedec, mânat de..."



V-aţi plictisit, nu-i aşa?
La fel de tare m-am plictisit şi eu, astăzi, după 5 ore de dumicat numai prostii din astea în folosul echipei de traduceri merdivale a Universităţii Pictaviene, aşa că am luat o pauză şi am ieşit să mă plimb. Cum însă starea fizică destul de precară în care mă aflu de câteva săptămâni nu-mi permite deplasări majore, am renunţat la planul iniţial de a merge la Saint Benoît, un sat fain de lângă Poitiers, şi am mers pe jos, dar în pasul melcului, ca babalâcii, până la Notre-Dame des Dunes, de unde se vede frumos oraşul.
Din păcate ploua, m-am făcut ciuciulete, iar la coborâre am luat-o pe malul râului Clain, am stat vreo jumătate de oră într-un foişor pe-o bancă, uitându-mă la nişte raţe dichisit de colorate şi aprinzând din când în când câte-o bucată de tutun de rulat. Pe urmă am luat busul şi iar m-am trezit între cei 6 pereţi (camera are o geografie mai ciudată), unde urmează să-mi petrec deloc plăcut restul serii şi noaptea.
Deh, şi asta e o zi, o să treacă ca toate celelalte.

"...dar sir Melchisedec, mânat de dorinţa de răzbunare, îşi scoase coiful şi-l azvârli la pământ. Şi atunci..."

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 7:39 PM, , links to this post


De ce avem nevoie de filmele proaste
joi, aprilie 06, 2006

Chiar aşa, de ce avem nevoie de filmele proaste? Ne plac? Nu, cu siguranţă nu! Ne amuză? Pe mine unul nu, nu mă fac nici măcar să râd. Acum două zile mă uitam la "Călăuza" lui Tarkowski şi nu am fost în stare să închid playerul, batâr că mi-era somn de crăpam şi că era prea multă poezie pentru mintea mea istoricizantă, aşa de tare mă prinsese filmul. Au contraire, în seara asta m-am apucat să mă uit la o comedie idioată, dupre numele său "Three Amigos", în care se lăfăie pe monitorul meu Chevy Chase, Steve Martin şi Martin Short.



De ce am împrumutat DVD-ul ăsta? Să fiu al naibii dacă pricep. Puteam să iau un film de-al lui Bela Lugosi, puteam să iau vreo comedie cu Louis de Funes, puteam să iau un film istoric, puteam lua orice altceva, în afară de un film cu Chevy Chase şi Steve Martin. Ştiam de la bun început că este un film care n-o să-mi placă. M-am hotărât să-l iau poate numai pentru că-mi place Martin Short, dar în filmul ăsta face un rol complet idiot. Este unul dintre acele filme pe care lumea le numeşte "filme cu proşti". La ce altceva să te aştepţi de la Steve Martin? sau de la Chevy Chase?
Într-un fel, am o explicaţie foarte bună. Oamenii au nevoie de filme proaste pentru că nu vor să fie deranjaţi atunci când se culcă. "Filmele cu proşti" sunt acele clişee adunate în faţa cărora adormi nestingherit, peste 10 minute mai deschizi un ochi şi nu ai pierdut nimic, acţiunea continuă imperturbabilă. Iar tu, dacă vrei, poţi să te şi culci de tot! Nu pierzi absolut şi chiar nimic dacă nu ai văzut sfârşitul! Filmele astea suplinesc pentru cei care nu au un contact cu televizorul acea prezenţă abstractă din casă care face camera mai plăcută şi plapuma mai caldă. Nu pot spune că mă plictisesc, nici că mă pasionează. Sunt complet străine de mine şi totuşi am nevoie de ele ca de aer. Sunt somniferul ideal...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 9:57 PM, , links to this post


Laptele morţilor...


Voi ce-aţi bea când ascultaţi Iron Maiden? Eu beau lapte...
De dimineaţă am băut nişte bere, pe stomacul gol, să ajute creierul la destrăbălare. Am reuşit să scriu 3 pagini (e drept, cu multe citate din Vulgata), la comentariul meu pe care îl fac pe post de "memoire de master". Îs tare fericit. Am mai dat o tură la Leclerc să mai iau bere, am găsit una ieftină şi bună, şi atunci mi-am zis că: de ce să nu iau şi lapte? Mă gândeam evident la un orez cu lapte pe post de masă de seară, dar în final am ajuns să beau laptele de cu ziuă.
Şi ascult "Brave New World" (2000) de la Iron Maiden. În momentele de criză, după ce am trecut de momentele de ironie (pe care le suplimesc cu AC/DC) şi trec la treburi serioase şi importante, am nevoie de o muzică eroică. Şi cum nu am de gând să dau în Wagner (încerc să fiu şi eu mai modern), iar bălărioarele gen Manowar mă dezgustă profund, sunt, începând cu clasa a şaptea, un mare fan Maiden. Halal fan, care şi-a lăsat toate albumele Maiden acasă şi acum nu are ce asculta. Am downloadat de pe net nişte înregistrări video cu ei, dar nu mă satisfac, pentru că io vreau muzică, nu imagini, iar calitatea sunetului e slabă. A trebuit să mă duc la Mediatecă, dar acolo nu am găsit decât un album, acest "Brave New World", de care nici nu auzisem pt că mie îmi displace profund Maidenul de după "A Real Live One". Voiam să iau "Powerslave" sau "Seventh Son Of The Seventh Son", dar a trebuit să mă mulţumesc şi cu un album bătrânesc din 2000. Şi totuşi, albumul e excelent. Sună exact a Maiden, e adevărat, parcă puţin mai domolit sau puţin mai tehnic, dar am ajuns să urlu singur prin cameră: "...in a brave new world!" Trăiască Dickinson, Harris & co.



Vă las aşadar să vă imaginaţi singuri cum dau din cap, scriu plin de vervă şi beau lapte dulce...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 3:35 PM, , links to this post


The Aerovons + "Resurrection" (1969)
marţi, aprilie 04, 2006



De două zile ascult o trupă recent descoperită, carele se cheamă The Aerovons. Câţiva băieţi entuziaşti din State, care cântă... Beatles. Culmea e că nu plagiază, sau cel puţin nu aparent. Stilul este leit Beatles de pe "White Album", vocile sunt aceleaşi, totul e Beatles, numai că piesele sunt altele. O surpriză care nu mă poate lăsa rece. Şi piesele sunt fenomenale, de cea mai bună calitate. Cum alte cuvinte, nu pot spune că sunt nişte epigoni, ci că sunt Beatleşii dedublaţi. Totuşi, dacă stai să asculţi cu atenţie, unele piese îşi au un model. "Say Georgia" sună ca "Oh Darling", iar "Resurrection" ca "Across the Universe". Nu sunt io mare maestru la plagiate, dar astea două măcar le pot identifica. Merită însă ascultat. E la fel ca şi cum ai asculta Beatles numai că ai surpriza să asculţi ceva nou.

Mai multe la www.aerovons.com

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 11:54 AM, , links to this post


Plin de mierle pe câmpii, să le spionăm, copii!
luni, aprilie 03, 2006

Ieri seară şi noapte am avut norocul de a fi invitat în oraş, la o zi de naştere care se aniversase deja cu o săptămână în urmă. Am beneficiat în sfârşit de contacte umane şi sociale după un răstimp atât de îndelungat, deşi scopul pentru care am fost invitat sau apartenenţa iniţiativei mă pune pe gânduri. În prima parte a serii am avut parte de mirobolante discursuri în franceză ţinute de un personaj simpatic, gogeamite lunganul, dar jovial. A doua parte a serii am avut parte de amuzamente sexuale feminine. Aş, staţi liniştit, nu o să povestesc aici viaţa mea amoroasă! Mă refer la tainele minţilor feminine care se dezvelesc auditoriului în momentul în care posesoarele lor s-au pilit bine cu diverse băuturi şi-şi dau drumul la gură într-un dirty talking. Io credeam că bărbaţii sunt mai spurcaţi la gură, dar ce mi-o fost dat să aud mi-a întrecut imaginaţia. Am stat ca la circ şi mă amuzam singur.



Ajuns acasă pe la 2 noaptea, după o plimbare acompaniată de Grateful Dead în urechi, am hotărât să mai citesc ceva şi aşa am ajuns să mă culc la 5. De dimineaţă m-am sculat evident târziu, adică pe la prânz, iar când am ieşit să cumpăr de mâncare, în holul bâtiment-ului de la cămin văd trei femei de serviciu care alergau singure şi ba se piteau, ba se chiompau pe geamuri în curtea interioară. Mă uit mirat la ele, nu zic nimic, încerc să fiu politicos (civilizaţia occidentalilor te surprinde uneori, dar nu în bine) şi dau să ies pe uşă. Una dintre ele ţipă atunci la mine din toţi rărunchii: NOOOOOOOOOOOON! Mă gândesc că o fi vreo bombă pusă de vecinii arabi (numeroşi foarte în cămin) sau poate că e cutremur. Totuşi, îmi zic că-i mai bine să întreb despre ce e vorba. Mi se răspunde pe acelaşi ton urlat-entuziast: "Un merle! Un merle!" şi primesc suplimentar o serie de gesticulaţii care îmi atrag atenţia asupra unui petic de iarbă, unde se plimba un păsăroi negru, probabil în căutare de râme. Primesc indicaţii să ies pe o uşă de serviciu, nu care cumva să disturb păsăroiul şi mă execut.
Ciudaţi oameni. Sau poate ciudate-s numai femeile, când vine primăvara...

şi-am scris povestea asta eu, Agrigoroaei, medievistu' @ 8:15 PM, , links to this post